În esență este vorba de privatizarea frauduloasă a unui institut de cercetări alimentare de pe vremea lui Ceaușescu care avea în proprietate peste 3,6 de ha într-o zonă extrem de scumpă din București, cumpărat de la Stat cu fabuloasa sumă de 105.000 de dolari. Sau cel puțin așa susțin procurorii.

 
 

Dan Voiculescu spune că este vorba de un proces politic care are drept scop torturarea și încarcerarea ultimului om politic adversar al regimului Băsescu. Rog să-mi fie iertate aproximările, dar cred că am pierde mult prea mult spațiu cu descrierea conflictului juridic, iar sursele deschise sunt accesibile oricui vrea să citească mai mult.

Dan Voiculescu este cel mai cunoscut reprezentant al valului de oameni de afaceri apăruți din negura Revoluției și dosarele fostei Securități care a crezut că poate controla Statul la nesfărșit. Spun la nesfârșit pentru că o bună parte din timp lucrurile s-au petrecut cum au vrut ei, ceea ce i-a îndreptățit să creadă că rețeta funcționează. Combinația amețitoare dintre politică, mass-media și afaceri a întrunit în Dan Voiculescu cel mai puternic exemplu, el fiind sursa de inspirație pentru oameni din categoria Dinu Patriciu sau Sorin Ovidiu Vîntu (eu considerându-I două categorii diferite). Numai că nici unul nu a reușit să adune toate trei elementele, așa cum a făcut-o Dan Voiculescu.

Patriciu a avut un munte de bani dintr-o privatizare “norocoasă”, a investit în mass-media peste 100 de milioane de euro, a controlat destinele PNL o perioadă, dar a sfârșit obosit, epuizat și într-un semi-faliment, cu câteva procese pe rol. SOV a controlat mass-media, sursele de bani și politicieni cu o abilitate cum n-a făcut-o nimeni în România, fiind beneficiarul unei relații de excepție cu serviciile de informații, extrem de sensibile la nevoile sale. A ajuns în pușcărie, urmărit de un val de dosare. Și exemplele pot continua cu lideri sindicali, oameni politici, oameni de afaceri.

Pe toți i-a unit iluzia propriei puteri. Au crezut că dacă au trăit timpuri în care puneau mâna pe telefon și convocau miniștri (numiți tot de ei) pentru indicații, sau erau în anturajul SRI sau SIE, fiind beneficiari nelegali de informații, au capacitatea de a transforma totul ca într-un basm. Modelul rusesc, dacă se poate. Au crezut că sunt temuți de popor, dar iubiți de oamenii din Organizație.

Intrarea României în NATO și Uniunea Europeană, dar și evoluția normală a societății românești i-a “condamnat” mult mai rapid decât au făcut-o instanțele de judecată. Schimbarea s-a produs pe nesimțite. Aici a pierdut Dan Voiculescu contactul cu realitatea înconjurătoare. Instrumentele de putere, bani, mass-media, partide aflate în posesia sa au funcționat în continuare, numai că drumul pe care mergea a devenit pe zi ce trece mai îngust, fără să-i lase posibilitatea de întoarcere. N-a mai putut întoarce armele, așa cum a făcut-o de nenumărate ori, în speranța că va mai câștiga timp.

Înțelegând după prima condamnare de cinci ani că a pierdut bătălia cu Timpul și cu Justiția, Dan Voiculescu a declanșat bătălia cu Istoria. Ultima resursă rămasă în imaginarul său a fost Recursul la Popor. Poporul ar trebui să înțeleagă că el nu este vinovat, că este victima unui proces politic pus la cale de adversarul său de moarte, Traian Băsescu. Că probele în dosar sunt fabricate, că avem de-a face cu un proces mult prea rapid (care totuși durează de șase ani), plus tot felul de alte argumente. Numai că Poporul nu este sensibil la lacrimile Varanului, chiar dacă se uită seară de seară la emisiunile lui Mihai Gâdea. În număr mare, din ce în ce mai mare.

De ce? Explicația este simplă, dar greu de digerat de către Dan Voiculescu: Poporul nu crede că este nevinovat. Iar peste această concluzie nici măcar nu mai trebuie adăugate alte explicații. Pentru că explicația finală se află în fața sa. Singurii care-l întâmpină în fiecare dimineață sunt 10-20 de reporteri. Atât.

Oricâte demonstrații la tablă va face Dan Voiculescu, ele nu se vor transforma în demonstrații în stradă. Așa va constata că a pierdut și bătălia cu Istoria.