Actuala uniune monetară europeană a avut, cu doar un secol în urmă, doi “părinţi”: Uniunea Monetară Scandinavă, care a rezistat aproape 47 de ani, între 1873 şi 1920, şi Uniunea Monetară Latină, care a avut o viaţă chiar mai lungă, de 61 de ani (1865 – 1926).
Ambele s-au prăbuşit în momentul în care ţările membre au încălcat regulile şi au început să tipărească mai mulţi bani, depăşind plafonul pe care l-ar fi permis cantitatea de aur deţinută. Banilor creaţi din nimic li s-a adăugat tendinţa guvernelor naţionale de a interpreta regulile neclare în avantaj propriu, afectând alţi membri ai uniunilor. Tratatele aveau multe portiţe de interpretare, iar eterogenitatea economică pe continent, unde statele aveau grade diferite de dezvoltare, a pus permanent sub presiune cele două uniuni monetare, arată istoricii, amintind că guvernele naţionale şi-au urmărit întotdeauna propriul interes şi au acţionat de câte ori au avut ocazia în detrimentul altor membri.
Moneda euro, un proiect apărut în principal din considerente politice, a moştenit multe din aceste “gene" de la părinţii din trecut. Deşi condiţiile politice, ca şi natura banilor (în prezent nu mai există nicio bază metalică, banii putând fi tipăriţi discreţionar, după calcule ştiute doar de băncile centrale), diferă mult faţă de începutul secolului trecut, o parte dintre problemele care au distrus cele două uniuni se repetă în prezent. Iniţiatorii actualei Uniuni Monetare Europene susţineau, înainte de introducerea monedei unice, că euro va fi ferită de neajunsurile predecesorilor săi, deoarece în trecut nu existau mecanisme de sancţionare şi coordonare eficiente în cadrul uniunilor, pe care proiectul euro, spuneau ei, le include cu prisosinţă. În plus, se sublinia existenţa unui angajament politic puternic pentru susţinerea euro, care implică obligaţia fiecărui membru de a acţiona în interesul Uniunii.
Între timp, criza datoriilor publice şi iminenţa falimentului Greciei, îi pune pe politicienii europeni în situaţia de a repeta explicaţiile date în trecut pentru eşecul uniunii monetare şi de a da asigurări că măsuri noi vor preveni derapaje viitoare. Şefii statelor euro susţin din nou necesitatea unor mecanisme suplimentare de sancţionare şi control (cele existente în Tratatul de la Maastricht fiind încălcate concertat de aproape toţi membri), printr-un Tratat de stabilitate fiscală, şi încearcă să salveze un proiect eşuat printr-o integrare politică şi fiscală mai amplă. De la lecţia de istorie par să fi absentat majoritatea.
Uniunea Monetară Scandinavă (1873-1920)
A fost fondată în 1873, de Danemarca, Norvegia şi Suedia, care au convenit să îşi lege monedele de aur la o anumită rată de schimb. S-a creat o nouă monedă comună – coroana. Cum toate monedele aveau aceeaşi bază (aurul), puteau fi schimbate în coroane, la o rată fixă, vechile monezi naţionale (Riksdaler suedez, Rigsdaler danez sau Specialdaler Norvegian). Nu exista, însă, o monedă comună de aur, fiecare ţară bătându-şi propria coroană, aşa cum se întâmplă şi în prezent cu moneda euro. În plus, băncile centrale îşi acceptau reciproc titlurile de plată la aceeaşi valoare, ca şi când ar fi fost emisiuni proprii. Intermediind transferurile de bani în economie, cele trei bănci centrale acţionau în fapt ca una singură.
Uniunea Monetară Scandinavă a fost bazată pe aur, moneda având ca etalon metalul preţios. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, etalonul aur a fost abandonat. Statele au încetat să garanteze acoperirea monedei cu o anumită cantitate de aur deţinută de bănci şi au rernunţat la limitarea cantităţii de bani aflate în circulaţie. Statele puteau acum să emită mai mulţi bani de hârtie decât le-ar fi permis cantitatea de aur (înainte oricine putea cere preschimbarea unei bancnote în aur). Aceasta a făcut ca, în 1970, să se prăbuşească sistemul monetar global Bretton-Woods, reglementat după Primul Război Mondial. Uniunea Monetară Scandinavă a luat sfârşit din aceleaşi cauze, mai devreme, în anii 20.
Etalonul aur a fost abandonat pentru a da guvernelor spaţiu să cheltuiască mai mult. Danemarca şi Norvegia au împrumutat bani crescând cantitatea de coroane în circulaţie mult mai mult decât prudenta Suedie. Ca urmare, coroanele naţionale nu au mai fost considerate egale ca valoare de piaţă, astfel încât cu o coroană suedeză cetăţenii puteau cumpăra mai multe bunuri decât cu una daneză. Statele au refuzat însă să accepte realitatea din piaţă şi nu au modificat ratele de schimb. Cetăţenii danezi şi norvegieni au început să îşi ducă propriile coroane peste graniţă, pentru a le preschimba în coroane suedeze mai valoroase. Banca centrală a Suediei era obligată de convenţie să le schimbe la rata oficială de schimb de unu la unu şi pierdea constant bani, deşi ea dusese cea mai prudentă politică monetară.
Pentru a ieşi din această situaţie, nu existau decât două posibilităţi: evitarea acestor tranzacţii, limitând libera circulaţie a monedelor de aur peste graniţă, sau abandonarea ratelor oficiale fixe de schimb. Banca Suediei a preferat embargoul tranzacţionării aurului peste graniţă, ameninţând cu părăsirea Uniunii dacă nu se aprobă. Embargoul a fost aprobat, dar oamenii au continuat şi în ilegalitate să importe monede de aur străine în Suedia pentru a le preschimba. Ratele fixe de schimb a trebuit să fie abandonate la începutul anilor 20 şi, ca urmare a presiunii Suediei, obligată să plătească pentru politicile monetare iresponsabile ale partenerilor săi, moneda comună a încetat să existe.
Uniunea Monetară Latină (1865-1926)
Mult mai mare şi înfiinţată mai devreme decât cea scandinavă, Uniunea Monetară Latină a avut ca membru cheie o ţară influentă politic, dar slabă din punct de vedere economic: Franţa. Revoluţia industrială transformase ţări ca Elveţia şi Belgia în mari exportatori, în timp ce în Franţa importurile depăşeau cu mult importurile. În ciuda slăbiciunilor economiei, francezi îşi doreau genul de influenţă financiară deţinută de britanicii, care dominau lumea împrumutând bani până în Chile, Peru, Austria, Turcia, Portugalia sau Spania. Aspiraţiile Franţei nu au fost însă principalul motor al creării Uniunii Monetare Latine. Aceasta a apărut în special ca urmare a integrării comerciale şi a libertăţii comerţului. A fost fondată în 1865 de Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia. În 1868 s-au alăturat Grecia şi Spania. Tot cu trei ani întârziere a intrat Grecia şi în zona euro (în 2002, faţă de 1999 primele state).
Uniunea Latină a fost reglementată de un Tratat cu criterii stricte pentru statele membre. Acestea aveau voie să bată doar un anumit număr de monezi, care trebuia să corespundă rezervelor de aur şi argint deţinute de băncile centrale. Fiecare stat participant avea obligaţii de raportare a activităţii monetăriei. Criteriile au fost monitorizate mai ales la admiterea de noi membri. Statele Papale, predeceroarele Vaticanului, au fost date afară din Uniune pentru că au bătut de şase ori mai multă monedă decât aveau voie.
Uniunea Latină nu a funcţionat bine niciodată şi s-a dezintegrat în timp. Când statele a trebuit să aleagă între interesul Uniunii şi interesul naţional, l-au urmărit de fiecare dată pe ultimul. Nu existau sancţiuni dure şi mecanisme riguroase de control, tratatul era incomplet şi lăsa loc de interpretări. Fiecare ţară îl aplica în avantajul său.
La finele anilor 1890, Italia a intrat într-un război costisitor cu Austria şi a luat un credit de la Banca Naţională, eliberând-o în schimb de obligaţia de a avea acoperire în aur pentru moneda emisă. Rezultatul a fost acelaşi ca în cazul Uniunii Monetare Scandinave: valoarea banilor italieni a scăzut. Şi alte ţări, în diferite ocazii, au urmat politici monetare mai puţin prudente pe cheltuiala membrilor mai cumpătaţi, tratatul lăsând loc pentru astfel de practici. Franţa a urmat acelaşi comportament monetar iresponsabil în timpul războiului cu Germania începând din 1870, astfel încât Uniunea Monetară a fost condamnată la dispariţie. Deşi oficial a fost desfiinţată abia în 1926, în realitate murise mult mai devreme, înainte de Primul Război Mondial.