Aceștia se întrec în a câștiga „voturile“ clienților oferindu-le mărfuri nu doar mai bune calitativ și mai ieftine, ci și mai personalizate, adaptate nevoilor indivizilor. Dacă ne uităm însă în jur, constatăm că, în societatea în care trăim, aceste lucruri sunt mai degrabă simulacre decât realități. De exemplu, teoretic, avem concurență în sistemul bancar. Bănci-s multe. Dar produsele sunt profund standardizate la nivelul întregului sistem. E ca și cum toate restaurantele ar oferi exclusiv meniuri compuse din același fel de supă, felul doi și desert. Posibilitățile de personalizare sunt infime („customizare“, cum se spune în jargon). Practic, nu se poate negocia mai nimic nicăieri.

Mai mult, în loc să sară de pe scaun și să-i întindă covorul roșu, băncile au față de clienți o atitudine de tip „strugurii sunt acri“. Atunci când vine vorba de constituirea unui depozit, birocrația este de-a dreptul absurdă.

Trebuie să furnizezi tot felul de date personale, iar dacă nu vii cu actele solicitate sau nu te încadrezi în profilul corect, ți se refuză banii, deși chiar asta e principala resursă de business a băncii. Este drept, birocrația e impusă în bună măsură de reglementările date de stat, şi merită pusă întrebarea dacă nu cumva e limitat prin intermediul legislaţiei modul în care băncile pot iniţia şi pune pe piaţă instrumente, altele decât cele agreate de reglementator. Aceeași standardizare, impusă de asemenea în bună măsură de legislația acceptată de corporații cu brațele deschise, o întâlnim și în alte domenii. În electrocasnice, de exemplu. Aparent, diversitatea de opțiuni e impresionantă. Practic, sub o multitudine de branduri, ți se oferă același obiect cam la același preț.

Un alt exemplu: taxele și impozitele. Practic, de­mocrația înseamnă doar că ai posibilitatea de a decide, odată la 4 ani, cine are putere absolută de decizie asupra banilor care ți se iau fără a ți se cere acordul. Contribuabilii nu au nici o influență directă asupra modului de utilizare a acestor bani, nu-și pot direcționa câtuși de puțin contribuțiile înspre serviciile și proiectele pe care le-ar dori finanțate. Poate că vreau ca banii mei să meargă doar către asistații social din orașul sau cartierul meu. Sau școala pe care am ales-o pentru copilul meu să fie finanțată cu bani din impozitele mele. Poate nu vreau să finanțez culte religioase sau, dimpotrivă, vreau să dau mai mulți bani bisericii mele. Degeaba, totul merge în găleata comună, iar alții decid în locul meu.

IONUȚ BĂLAN, 
analist economic