În România, încă nu a devenit clar dacă banca centrală mai luptă cu creditarea care creştea prea repede sau a întors armele şi consideră un pericol reducerea consumului.

După ce Banca Naţională a intervenit în forţă pentru a stopa un atac speculativ asupra leului, primind aplauzele de rigoare, dobånzile au devenit o mare problemă. Nu-i vorbă că nici leul nu s-a bucurat prea mult de ajutorul BNR, moneda noastră fiind acum exact acolo unde era cånd o atacaseră băieţii răi. Dobånda reprezintă preţul banilor. Pånă în urmă cu vreun an, conductele financiare din întreaga lume erau inundate cu bani. Creditarea mergea din plin, toată lumea se înfrupta din belşugul de bani. Cånd a început refluxul, banii au dispărut ca prin farmec, conductele s-au golit şi cashul a devenit foarte valoros.

Băncile centrale încearcă să folosească instrumentul dobånzilor pentru a relansa economia. În SUA, de exemplu, FED a redus, practic, dobånda la zero, apăsånd la maximum această pedală. Situaţia este puţin ciudată, pentru că una din cauzele actualei crize a fost considerată şi politica dobånzilor scăzute din anii trecuţi, care a stimulat o creditare fără limite. Medicamentul găsit acum este tocmai reîntoarcerea la dobånzi şi mai scăzute. Se consideră, îndeobşte, că un nivel scăzut al dobånzilor stimulează consumul şi, implicit, inflaţia.

În ciudata criză pe care o traversăm, cånd consumul se contractă cu viteză, nu pare să mai existe teamă de inflaţie, dar nici consumul nu se arată a fi stimulat. În plus, băncile sunt foarte reticente în a oferi credite, de teamă că activele către care s-ar îndrepta aceste credite ar mai putea să-şi reducă valoarea în viitor.

Dar pentru a încuraja economisirea, băncile comerciale trebuie să ofere dobånzi tot mai apetisante la depozite. Dobånzile mari la depozite influenţează apoi, evident, dobånzile la credite. În Romånia, există şi altceva: un nivel foarte ridicat al rezervelor minime obligatorii, pe care băncile comerciale trebuie să le păstreze la BNR.

Adică, dacă banca a atras o depunere de 100 de euro, 40 îi va depune la BNR (unde va obţine o dobåndă nesemnificativă) şi va da credite doar cu restul de 60. Dar dobånzile sunt influenţate şi de inflaţia din ţara de origine a valutei. Deci, comparăm degeaba dobånda la leu cu dobånda la francul elveţian sau yenul japonez. În Romånia, încă nu a devenit clar dacă banca centrală mai luptă cu creditarea care creştea prea repede sau a întors armele şi consideră un pericol reducerea consumului. Dar, pånă cånd se va gåndi BNR ce ia în cătarea puştii, băncile comerciale se întrec în a oferi dobånzi tot mai apetisante la depozite, însă nu pentru a se grăbi să acorde credite, ci, mai degrabă, pentru a avea lichiditatea necesară în cazul unor vremuri şi mai tulburi, care ar putea veni. Indiferent însă de politicile băncilor centrale, în anii următori toate guvernele se vor confrunta cu deficite bugetare majore, care vor trebui acoperite prin împrumuturi şi, în consecinţă, banii vor deveni o marfă scumpă, iar preţul lor, dobånzile, va reflecta acest lucru.