Un editorial semnat de Ramzy Baroud, publicat de Eurasiareview.

Deși am vizitat Beijingul o singură dată, acum câțiva ani, ca orice vizitator ocazional al capitalei chineze, nu am putut să nu remarc puternicul motor economic care alimentează nu numai China, ci o mare parte din economia mondială. În timp ce oficialii chinezi nu vor să spună că scopul lor final este de a face din țara lor o superputere, pentru că rareori superputerile sunt conștiente de mecanismele care duc la un astfel de statut, conducerea chineză înțelege pe deplin natura provocării.

În schimb, Occidentul, cu cât va recunoaște mai repede că acum China este o entitate politică influentă, care funcționează conform unei strategii politice clare, cu atât înțelegerea transformării geopolitice din Asia și din restul lumii va fi mai semnificativă.

După ascensiunea Marii Britanii ca putere colonială și de la apariția unei noi Ordini Mondiale, deținută exclusiv de puterile occidentale, începând cu secolul al XVIII-lea, centrul global al puterii se îndepărtase de Asia și Orientul Mijlociu. Abia începând cu mijlocul sec. al XX-lea principalul rival cu care puterile coloniale occidentale au fost forțate să se confrunte a fost URSS, Pactul său de la Varșovia și fostele colonii ale Europei din emisfera sudică.

Prăbușirea Uniunii Sovietice a dus la revenirea controlului Occidentului, de data aceasta condus de Statele Unite.

A devenit însă rapid evident că paradigma globală post-sovietică era nesustenabilă, deoarece influența economică a Europei se diminua rapid, iar încercarea disperată a Washingtonului de a controla lumea a eșuat. Și asta mai ales din cauza propriilor calcule greșite, dar și a rezistenței puternice de care se izbea în noile teritorii pe care a vrut să le stăpânească, mai ales în Irak și Afganistan.

Implicarea SUA în războaie lungi, cu obiective nedefinite, a lăsat deschise larg spații geopolitice, pe care Washingtonul și aliații săi occidentali le dominaseră de-a lungul deceniilor. De exemplu, SUA au avut un control geopolitic aproape total asupra unei părți semnificative a Americii de Sud, începând cu introducerea Doctrinei Monroe, în 1823. Cu toate acestea, în ultimele trei decenii, a avut loc o schimbare notabilă a influenței geostrategice a Occidentului în această regiune.

În timp ce Occidentul ducea războaie inutile în Afganistan și Irak, ca parte a „războiului împotriva terorii”, alți actori politici regionali și internaționali au încercat să umple golurile create de absența americanilor și a Occidentului în regiunile lor de influență.

Ofertele Rusiei

Rusia s-a oferit rapid ca aliat militar și strategic și ca alternativă la SUA, în anumite părți din Orientul Mijlociu, Africa și America de Sud (Siria, Libia și, respectiv, Venezuela), în vreme ce China a mutat pe tabla geopolitică astfel încât să aibă un rol economic mult mai mare și să fie considerată un partener mai corect, în comparație cu puterile occidentale.

Abia după retragerea treptată a SUA din Irak în 2011, Washingtonul și-a anunțat, prin vocea lui Obama, „Pivotul spre Asia”, o nouă stratagemă militară și politică menită să compenseze influența chineză în regiunea Asia Pacific. Dar era prea târziu.

China construise deja o rețea complexă de alianțe în Asia și în întreaga lume, permițându-i să cimenteze legături cu multe națiuni, în special cu cele sătule de obsesia Occidentului față de superioritatea și intervențiile sale militare.

Potrivit unui raport publicat recent de Institutul Internațional pentru Dezvoltare Durabilă, în ultimii 12 ani, China a fost cel mai mare partener comercial al Africii.

Mulți analiști greșesc, susținând, așa cum a făcut autorul articolului din FT, că „ponderea economică a Chinei, ca cea mai mare putere comercială și cel mai mare producător din lume, îi conferă acesteia o pârghie politică semnificativă la nivel internațional”.

Această gândire limitată se bazează pe presupunerea că, a fi „politic” înseamnă a urma același plan folosit de SUA și de partenerii săi occidentali în abordarea politicii externe, a diplomației și războaielor ocazionale. Perspectiva politică a Chinei a fost mereu oarecum diferită. Potrivit gândirii Beijingului, China nu are nevoie să invadeze țări pentru a-și câștiga statutul de actor politic.

Cum profită China

În schimb, China pur și simplu profită de propria sa traiectorie istorică de utilizare a influenței economice, în căutarea măreției trecute.

China nu este doar un actor politic. Se poate susține că, în prezent, este cel mai important actor politic din lume, deoarece provoacă încet, dar sigur, dominația americană și occidentală, pe diferite fronturi: militar, în Asia, economic și politic, în alte părți. Influența Chinei poate fi observată și dincolo de Asia și Africa, chiar în Europa, deoarece chiar și aliații Washingtonului sunt divizați în abordarea războiului rece dintre SUA și China.

Potrivit concepției unanime occidentale, China, sau orice altă țară care îndrăznește să opereze în afara agendei occidentale, reprezintă o amenințare sau o potențială amenințare. Dar chiar și atunci când puterea economică a Chinei creștea, în urma campaniei de reforme economice de succes a lui Deng Xiaoping din 1978, țara nu a fost văzută ca o „amenințare” în sine, deoarece ascensiunea economică a Beijingului alimenta Asia și, prin extensie, economia globală.

China a devenit o amenințare abia atunci când a îndrăznit să-și definească obiectivele geopolitice în regiunea Asia Pacific, începând din Marea Chinei de Sud și de Est.