Pluto, descoperită de Clyde Tombaugh în 1930, a fost considerată inițial o planetă datorită dimensiunilor sale. Cu toate acestea, curând a devenit evident că Pluto nu era suficient de mare pentru a exercita atracția gravitațională necesară pentru a influența orbita lui Uranus.
Ce au descoperit astronomii
În anii 1990, astronomii au descoperit că Pluto era înconjurat de obiecte de dimensiuni similare, aparținând unei regiuni a sistemului solar denumită ulterior Centura Kuiper. Acest lucru a condus la dezbateri privind statutul lui Pluto în canonul planetar, care au ajuns la un punct culminant la o reuniune din 2006 de la Praga.
Uniunea Astronomică Internațională (UAI) a însărcinat un comitet cu elaborarea unei definiții de lucru a unei „planete”, care să includă orbitarea în jurul soarelui, masa suficientă pentru a lua o formă rotundă și eliminarea de pe orbită a tuturor celorlalte corpuri cerești. Pe baza celei de-a treia cerințe, comitetul a declarat că Pluto nu se mai califică drept planetă din cauza poziției sale în aglomerata Centură Kuiper, unde mii de obiecte se află dincolo de orbita lui Neptun.
Acest cadru a stârnit imediat critici, deoarece excludea exoplanetele sau planetele descoperite în afara sistemului nostru solar. De asemenea, este extrem de dificil să se determine când un corp a ieșit de pe propria orbită, ceea ce Pluto în mod clar nu a făcut.
Retrogradarea lui Pluto rămâne controversată
Retrogradarea lui Pluto rămâne controversată pentru unii oameni de știință, în parte din cauza modului în care a fost reclasificată. Philip Metzger, un fizician planetar care a lucrat la misiunea NASA New Horizons către Pluto, consideră că UAI nu a supus definiția planetei votului comunității științifice, ceea ce face ca noua definiție să fie invalidă.
Indiferent dacă Pluto este o planetă sau o planetă pitică, rămâne o parte fascinantă a sistemului solar, de la imensa sa „inimă” albă de azot înghețat până la „supervulcanul” de gheață care se crede că se ascunde sub suprafața sa, scrie livescience