Răspunsul scurt: pentru că trăim într-o societate a spectacolului și la spectacol se râde. Sau se plânge, dar asta e mai puțin relevant. Ideea este că un spectacol se adresează mai ales emoțiilor, nu rațiunii, și că, în zilele noastre, societatea a devenit spectacol, iar spectacolul a devenit, prin excelență, un divertisment.
Imediat după ce Liviu Dragnea a difuzat primul episod din vlogul său culinar, mass media și îndeosebi rețelele sociale au înflorit de ironii, bășcălii, râsete și chiuituri. Un bun prieten, om deosebit de cultivat și inteligent, a sărit, cumva, în apărarea fostului demnitar, argumentând că, în situația sa actuală, Liviu Dragnea a ales o cale curajoasă, dar și onestă, de a reveni în atenția publicului.
Raționamentul amicului este următorul: Liviu Dragnea a fost un politician bun, care, privind retrospectiv datele seci ale statisticilor, a gestionat bine treburile publice atât cât a fost în guvern și la conducerea Camerei Deputaților. De asemenea, sub conducerea sa, Partidul Social Democrat a câștigat alegerile și a format Guvernul.
Condamnarea lui Liviu Dragnea a fost o făcătură politico-securistică având scopul de a-l scoate din viața politică. Ca orice om care se știe nevinovat, Liviu Dragnea, după ispășirea pedepsei, a încercat să însuflețească un nou proiect politic, dar, neavând (încă) dreptul de a participa nemijlocit la activitatea politică, a renunțat. Prin urmare, pentru a se prezenta în fața națiunii cât mai direct și mai convingător-uman, a realizat un vlog culinar. Amicul mai remarca faptul că, pe fond, Liviu Dragnea este îndemânatic la operațiunile din bucătăria lui și, deci, dovedește o bună experiență – imaginea de dictator pe care i-au construit-o inamicii fiind, astfel, contrazisă.
Nu poate fi dictator cel care te îmbie la o mâncărică de păstăi! Și mai spunea amicul meu că, după cel de-al doilea episod, comentariile din public au început să fie mai prietenoase, mai empatice, la adresa politicianului. Unde mai pui că numărul de accesări pe emisiunile respective este uriaș!
Eu sunt aproape întru totul de acord cu amicul meu. Aproape întru totul! L-am cunoscut pe Liviu Dragnea și am și lucrat (puțin timp) împreună. Și eu sunt de părere că Dragnea a fost un om politic serios, preocupat de buna gestionare a treburilor publice. Că, atât cât a putut, a lucrat spre binele României și că, mai ales, a fost mult mai aproape de esența social-democrației decât liderii de astăzi ai PSD. Și eu sunt de părere că procesul și condamnarea sa au fost făcute la comandă politică… Atât că, uitându-mă la vlogul culinar, nu mă pot abține să nu râd.
De ce? Răspunsul lung la întrebarea din titlu urmează. Definirea termenilor nu este academică, îmi aparține. Cu toții suntem, în societate, persoane. Calitatea de persoană presupune o identitate precisă, cu acte, o inserție socială (diverse relații cu alte persoane) și un set de drepturi și obligații față de societatea respectivă. Când o persoană face parte dintr-o instituție publică, ea devine, firește, o persoană publică. Și nu neapărat într-o funcție importantă.
Spuneam, recent, tot în acest loc, că persoane publice sunt și profesorii sau preoții sau militarii sau polițiștii. Dacă o persoană se înalță, prin meritele, realizările sau calitățile proprii, mult peste media concetățenilor, putem vorbi despre o personalitate. Personalitatea este, prin definiție, egală cu sine însăși. Personalități au fost marii creatori – scriitori, artiști, oameni de știință, oameni politici – cei care au lăsat în urma lor o operă, o lucrare de pe urma căreia a beneficiat întreaga societate.
Dar, în afară de persoanele publice „obișnuite” și de personalități, mai există o specie – personajul public. Personajul este, evident, mult mai cunoscut decât o persoană oarecare. Deseori, notorietatea unui personaj este chiar mai mare decât a multor personalități. De asemenea, personajul are calități (sau defecte!) peste media persoanelor obișnuite. Uneori, și realizările personajului sunt remarcabile, Care este, atunci, diferența între personalitate și personaj?
Repet, distincția este o reflecție personală, departe de o regulă academică! Ei, bine, cum spuneam, personalitatea este egală (doar) cu sine însăși. O personalitate se comportă întotdeauna, în orice situație, așa cum îi dictează caracterul și eul interior. O personalitate nu face „compromisuri care compromit”, nu va pune imaginea publică înaintea sau în locul conștiinței de sine. Mai pe scurt, nu va încerca să fie, în public, altceva decât este în forul său interior. Tocmai de aceea, personalitățile, adevăratele personalități, sunt unice și non-interșanjabile.
Personajul, în schimb, este, în primul rând, o construcție socială de imagine – un fel de costum&machiaj pe care îl poate purta, la un moment dat, oricine. Faustic, cineva care devine personaj face, din capul locului, un pact cu diavolul care este spațiul public: acesta din urmă asigură notorietate, iar personajul renunță la autonomie. Din momentul în care a devenit personaj, nu va mai interpreta, public, decât rolul pe care i l-a atribuit societatea. Societatea creează roluri de arlechini, de clovni, de supermani, de salvatori, de Vasilache și Mărioara, roluri în care se integrează cei dornici de succes facil.
Sunt convins că Liviu Dragnea este, acasă la el, o gazdă bună și știe să pregătească multe feluri de bucate gustoase. Dar sunt, de asemenea, sigur că nu este și nu va fi niciodată un „chef” și că nici nu vrea să ajungă așa ceva. La fel de sigur sunt că vlogul „Bucătăria de acasă” nu a fost realizat pentru a câștiga bani – nu cred că Liviu Dragnea nu are resursele de a duce un trai cel puțin decent din activele pe care le deține. Prin urmare, vlogul este, numai și numai, un vehicul de imagine publică, gândit pentru a „pozitiva” și umaniza imaginea fostului lider al PSD. Mai simplu spus, este „publicity&PR”.
Or, publicitatea și relațiile publice au uzurpat serviciul public. Statul și instituțiile sale au devenit un mega-spectacol, unde nu mai contează fondul – adică propășirea societății – ci forma, adică imaginea, percepția de moment, emoțională.
Nu vreau să fiu patetic. Dintotdeauna au existat personaje publice. În societatea contemporană, însă, acest aspect de suprafață a devenit mai important decât conținutul real al vieții și acțiunii sociale. Spectacolul a devenit Sistemul. Iar cei ce intră, ca personaje, în spațiul public, devin, prin aceasta, instrumente ale Sistemului. Ei, de-aia râd eu de Liviu Dragnea: că e o victimă a Sistemului!