Ori de câte ori apare câte ceva care devine în scurt timp subiect de prima pagină şi dezbatere-fluviu, negativă, bineînţeles, că numai aşa avem o ştire, reacţionăm cu soluţia supremă şi salvatoare pentru situaţii neconvenabile, şi anume plecarea din ţară. Este foarte bine că avem această opţiune şi că o putem face, dar plecarea din ţară ar trebui să fie o decizie de maturitate, şi nu de nervi. Actualele motive pe care le văd şi aud până la saturaţie sunt strict
Ori de câte ori apare câte ceva care devine în scurt timp subiect de prima pagină şi dezbatere-fluviu, negativă, bineînţeles, că numai aşa avem o ştire, reacţionăm cu soluţia supremă şi salvatoare pentru situaţii neconvenabile, şi anume plecarea din ţară. Este foarte bine că avem această opţiune şi că o putem face, dar plecarea din ţară ar trebui să fie o decizie de maturitate, şi nu de nervi. Actualele motive pe care le văd şi aud până la saturaţie sunt strict economice. Confortul financiar peste tot în această lume îl atingi până la pragul propriei competenţe prin muncă. Ca un om care a trăit suficient de mulţi ani în alte părţi, nu mă feresc să spun că de aici pleacă principala problemă în acest (pseudo)panaceu al nemulţumirilor noastre. Poate dacă am munci cu aceeaşi eficienţă şi responsabilitate şi în ţară, aşa cum fac românii oriunde ajung, poate dacă ne-am gândi mai mult la cum să facem mai mulţi bani în loc de discuţiile sterile despre „de ce nu ne dă mai mult?“, dacă am vedea cum să învăţăm, să ne recalificăm şi perfecţionăm mai mult în ceea ce facem decât să ne văităm că „au tăiat indemnizaţia de şomaj“, am porni de la alte premise în comparaţiile „la noi“ şi „la ei“. Alternativele menţionate nu sunt sfaturi din cărţi expirate, sunt exact modelele din alte părţi, pe unde credem noi că ne-am găsi salvarea.
Diferenţa dintre „noi“ şi „ei“ acum, şi probabil dintotdeauna, este că „la ei“ nu există altă variantă decât munca responsabilă şi competentă, pe când „la noi“ e ţara lui „merge şi-aşa“. Şi pentru că e greu să pornim de la ce-ar fi de făcut şi de schimbat începând cu noi înşine, fiecare găseşte alt vinovat, fie el guvern, angajator sau zodia în care s-a născut. Mi se pune tot timpul întrebarea de ce m-am întors, dar niciodată nu m-a întrebat nimeni de ce am ales să trăiesc aici. Trăiesc în România pentru că dintotdeauna am muncit şi am învăţat ca mâine să fac lucrurile mai bine decât azi, pentru că nu fac compromisuri care compromit, pentru că am şi îmi construiesc în fiecare zi amintiri cu oameni dragi, pentru că am în jurul meu oameni cărora le pasă de mine, pentru că eu cred cu tărie că orice competenţă e valoroasă oriunde, nu numai în traducere, pentru că am şi apreciez simţul umorului, pentru că am cu cine să plâng fără scuze şi explicaţii, pentru că vreau să trăiesc în devenirea mea decât să-mi fie dor. În mod firesc, sunt nenumărate alte lucruri care mă deranjează şi nu-mi plac, aşa cum există peste tot în lume, chiar dacă sunt altfel sau sub alte forme. Dar ele nu răspund la întrebarea din titlu şi am văzut cum plecarea a rezolvat înlocuirea lor de lucrurile neconvenabile ale altora, nicidecum dispariţia părţii neplăcute din cotidian. Trăiesc în România pentru că pot.
ANCA BIDIAN, CEO Kiwi Finance