Lefurile celor mai importanţi angajaţi ai statului român sunt mult mai mici decât ale omologilor europeni, iar ierarhizarea remuneraţiilor pare a nu avea nicio legătură cu importanţa funcţiei.
Preşedintele, premierul şi şefii celor două camere ale Parlamentului ar urma să primească, începând din august, salarii nete de 15.100 de lei pe lună. Ceva mai puţin (14.000 de lei pe lună) ar urma să încaseze vicepremierul, în timp ce miniştrii, miniştrii-delegaţi, secretarii şi chestorii Senatului şi Camerei Deputaţilor, consilierii prezidenţiali, secretarul general al Guvernului, şeful Cancelariei premierului, Avocatul Poporului, preşedintele Consiliului Legislativ, preşedintele Curţii de Conturi, directorii SRI, SIE, SPP şi STS ar trebui să primească 13.365 de lei net.
Iniţiativa a suscitat un mini-scandal politic: ordonanţa de guvern privind majorările salariale a fost adoptată în perioada interimatului lui Gabriel Oprea, iar la întoarcerea în ţară premierul Victor Ponta a declarat public că nu este de acord cu creşterea lefurilor demnitarilor decât dacă aceasta are loc concomitent cu majorări salariale pentru toţi bugetarii. Reprezentanţii PSD au sugerat chiar că ideea lefurilor mărite pentru înalţii demnitari a venit de la Palatul Cotroceni, însă apropiaţii preşedintelui Iohannis susţin că au dovezi că însuşi Victor Ponta a fost iniţiatorul măsurii. Una peste alta, dacă în primă fază se anunţase că decizia creşterii a fost anulată, se pare că până la urmă aceasta a fost doar amânată cu o săptămână.
La coada Europei
Dincolo de acuzaţiile şi neadevărurile cu care ne-am obişnuit deja, un lucru este cert: nivelul salarizării pentru cei mai importanţi oameni în stat este, în prezent, unul dintre cele mai mici din Europa. În topul continental, pe primul loc se află premierul luxemburghez, care încasează cam 24.000 de euro pe lună, urmat de Angela Merkel, care primeşte aproape 21.000 de euro pe lună, şi de premierii Belgiei şi Suediei, cu circa 17.000 de euro lunar. Urmează în clasament şefii guvernelor danez şi britanic (cu aproximativ 16.000 de euro) şi prim-miniştrii din Irlanda, Franţa, Olanda şi Finlanda (cu aproximativ 15.000 de euro fiecare). Italianul Matteo Renzi primeşte puţin sub 10.000 de euro pe lună, în timp ce premierii lituanian, grec, spaniol şi cipriot au salarii lunare de circa 7.000 de euro. În Ungaria şi Portugalia şefii guvernelor încasează circa 6.000 de euro pe lună, în timp ce în Malta, Polonia şi Slovacia salariile premierilor sunt de aproximativ 4.000 de euro pe lună. În Bulgaria premierul încasează circa 2.300 de euro pe lună, în timp ce letonii sunt mai modeşti, oferindu-i primului-ministru un salariu lunar de puţin peste 2.000 de euro. România, cu circa 1.400 de euro pentru primul-ministru şi circa 1.500 de euro pentru preşedinte, este la coada clasamentului.
Se poate spune, binenînţeles, că şi salariul mediu pe economie este (cu excepţia celui din Bulgaria) cel mai mic din Uniunea Europeană, aşa că şi lefurile demnitarilor ar trebui să fie pe măsură. Totuşi, nu trebuie uitat că există o serie de cheltuieli de reprezentare, cărora un demnitar român care trăieşte doar din leafă le poate face faţă cu greu. „Nu te poţi duce la întâlniri oficiale cu costume de 100 de euro de la Apaca şi cu pantofi de la Leonardo când omologii tăi parcă au coborât dintr-un catalog de modă“, spune un fost ministru. El dezvăluie că în mediul politic circulă poveşti despre întâmplări penibile cărora le-au fost protagonişti şefi de instituţii publice româneşti tocmai din cauza subfinanţării: „Sunt tot felul de anecdote, cu miniştri invitaţi la întâlniri în restaurante de lux şi care cu greu au reuşit să-şi achite consumaţia sau cu ambasadori care au luat parte la evenimente caritabile şi care au donat sume ridicole.“
Inegalităţi stranii
Apoi, există în sistemul actual de salarizare o serie de ciudăţenii care fac ca anumite poziţii să fie (mult) mai prost plătite decât altele mai puţin importante. „Remuneraţia unui demnitar trebuie să reflecte, într-o măsură rezonabilă, poziţia în stat. Știu că miniștrii, de foarte multe ori, sunt în situaţia ca în propriul minister un număr de funcționari să aibă o remunerație mai mare decât ministrul, lucru care nu poate fi o soluție“, a arătat preşedintele Klaus Iohannis. Astfel de situaţii pot fi chiar aberante: dacă în 2013, pe când era secretar de stat la MAE, Bogdan Aurescu avea un salariu lunar de 7.740 de lei, începând din noiembrie 2014, când a fost promovat ministru de externe, a trebuit să se mulţumească cu doar 5.360 de lei lunar.
La rândul său, premierul spunea că „nu e normal ca președintele, prim-ministrul sau președinții Camerelor să câștige mai puțin decât cine știe ce angajat dintr-o instituție militarizată sau dintr-o companie de stat.“ Iar tabelul alăturat arată că Victor Ponta are, de această dată, dreptate: şefii unor companii de stat, ai Curţii Constituţionale şi Înaltei Curţi, dar şi ai unor instituţii publice mai mult sau mai puţin strategice (de la Consiliul Concurenţei la Academia Română şi de la Curtea de Conturi la Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor) aveau în 2013 (potrivit datelor din ultimele declaraţii de avere disponibile) lefuri mai mari sau semnificativ mai mari decât şeful statului, preşedinţii celor două camere sau membrii cabinetului. În acelaşi timp, pentru funcţii similare se pot primi salarii diferite: în 2013 Rovana Plumb a încasat 7.650 de lei lunar ca ministru al Mediului, în timp ce în acelaşi an Eugen Teodorovici, ministrul Fondurilor Europene, a avut o leafă lunară de 5.360 de lei.
Iar diferenţele pot fi mai mari în funcţie de natura poziţiei ocupate: aceeaşi Rovana Plumb a încasat în 2013 ca diurne pentru deplasări externe 2.434 de euro. La rândul său, fostul preşedinte Traian Băsescu a dezvăluit în declaraţia de avere din 2014 că în anul precedent a primit 3.700 de euro şi 1.200 de dolari ca indemnizaţie de deplasări. Diferenţe apar şi ca urmare a unor activităţi suplimentare prestate de anumiţi demnitari. Actualul ministru de externe Bogdan Aurescu, de pildă, a încasat în 2013 din cursurile predate la Universitatea Bucureşti, SNSPA şi Universitatea Nicolae Titulescu aproape 3.900 de lei pe lună.
Experţi sau profitori?
Un alt argument în favoarea creşterii salariilor pentru demnitari este că, în acest mod, vor fi atraşi spre funcţiile publice de răspundere experţi din mediul privat. Cei mai mulţi dintre aceştia au în prezent lefuri de câteva mii de euro pe lună şi, desigur, nu sunt tocmai încântaţi să accepte o carieră plină de responsabilităţi şi neprevăzut în sistemul de stat pentru o fracţiune din salariul actual.
Un argument similar a fost utilizat, însă, pentru a explica lefurile imense ale managerilor de la multe companii de stat. Potrivit ultimelor declaraţii de avere, în 2013 Daniela Lulache, directorul general al Nuclearelectrica, a avut un salariu lunar de 46.266 de lei, Petru Văduva, directorul general al Transgaz, a primit 44.020 de lei pe lună, Virgil Metea, directorul general Romgaz, a încasat 26.825 de lei lunar, iar Ştefan Bucătaru a fost plătit ca director general al Transelectrica, cu „doar“ 17.400 de lei lunar. S-a spus că aceste remuneraţii sunt cele potrivite pentru competenţele necesare ocupării unei astfel de funcţii şi pentru responsabilităţile asumate. Până la un punct, este absolut corect. Cum explicăm, totuşi, faptul că mulţi dintre managerii cu pricina sunt în realitate numiţi pe criterii politice şi nu în urma unor proceduri de selecţie obiective şi transparente? Şi cum evaluăm performanţele şi responsabilităţile unor manageri ale căror companii au monopol pe o anumită piaţă (gen Transelectrica ori Transgaz)? Este evident că acestea au foarte mari şanse să prospere indiferent de cine se află la conducere. Se mai justifică atunci salariile mari şi bonusurile impresionante primite?
Venituri vs corupţie
Nu în ultimul rând, se zice că salariile mai mari i-ar putea feri pe demnitari de tentaţia de a se lăsa corupţi. O spunea Cătălin Predoiu în 2012, la câteva zile după ce părăsise postul de ministru al justiţiei: „Când ai un post cu responsabilităţi enorme, în care semnezi, în care îţi asumi semnătura altora, în care dai autorizare să se cheltuie sau nu banul public, trebuie să ştii că o faci recompensat corect de societate. Subplătirea înaltei administraţii invită la corupţie şi, pe viitor, România trebuie să rezolve şi această problemă. Altfel, nu vom avea management bun în administraţie sau vom avea manageri care-şi completează veniturile.“ Ideea a fost îmbrăţişată şi de reprezentanţii administraţiei locale. „Suntem interesaţi de diminuarea corupţiei din instituţiile publice. O primă soluţie este de a face salarizarea cât mai bună“, declara recent Robert Negoiţă, primarul sectorului 3 şi preşedintele Asociaţiei Municipiilor din România.
În unele state din zonă, strategia creşterii salariilor pentru anumite categorii de funcţionari publici a fost deja aplicată. Este vorba de Georgia, unde s-au majorat substanţial lefurile din poliţie şi justiţie, sau de Ucraina, unde procurorii anti-corupţie vor primi aproape 1.200 de euro pe lună (salariu considerat foarte mare pentru ţara vecină).
Teoretic, lucrurile ar trebui să se schimbe. În Georgia se pare că s-au şi făcut progrese în combaterea corupţiei. Însă ar da roade o măsură similară şi în România? Poate la nivelul de bază – un bugetar care câştigă azi 1.200 de lei s-ar putea să fie mai puţin tentat de o mită de 100 de euro dacă ar avea un salariu de 2.000 de lei. Însă pentru cei de sus, care, după cum ne-au demonstrat anchetele DNA din ultimii ani, încalcă legea pentru zeci de mii, sute de mii şi chiar milioane de euro, e greu de crezut că se va schimba ceva. Câteva mii de lei în plus sau în minus pe lună nu vor modifica cu siguranţă atitudinea demnitarilor şi înalţilor funcţionari corupţi sau coruptibili.
