Ufuk Ulutaş scrie într-o opinie publicată în publicația turcă Akșam despre problemele cu care se confruntă în prezent Uniunea Europeană dar și despre relația dintre Turcia și UE.
De o lungă perioadă de timp continuă călătoria Turciei către Uniunea Europeană. Dacă privim trendurile care s-au distins de-a lungul anilor, vom observa că în vremurile în care perspectiva era mai clară, în Turcia, sprijinul populaţiei în ceea ce priveşte aderarea la Uniunea Europeană creştea. Bineînţeles, că şi contrariul era valabil. Atunci când dublul standard al UE era evident, încrederea poporului turc în proiectul UE scădea şi sprijinul pentru aderare se reducea.
Numeroşi intelectuali care urmăresc îndeaproape Turcia se întreabă cu ce poate contribui Turcia la UE. „Cei care analizează situaţia din Turcia au lansat de nenumărate ori întrebarea „De ce Turcia, devenită puternică, ar dori să adere la Uniunea Europeană care gâfâie?” Într-o parte este Turcia, care îşi intensifică pe zi ce trece capacităţile în diverse domenii, iar de partea cealaltă este UE, pe zi ce trece mai debusolată.
În ciuda acestor lucruri, Uniunea Europeană este încă pentru Turcia un obiectiv strategic. Şi un proiect istoric de pace. Dar din punct de vedere al misiunii înfiinţării, cât şi al principiilor şi viziunii strategice, UE traversează de o lungă perioadă de timp o contracţie serioasă, se deteriorează. Relaţiile cu Turcia sunt exemplul cel mai edificator al acestei contracţii şi deteriorări.
Numeroşi europeni consideră că aderarea Ciprului de Sud la Uniunea Europeană a fost o decizie greşită, contrară principiilor UE şi că a fost un pas greşit care a transformat UE în parte a problemei cipriote. În acest caz, de exemplu, Uniunea Europeană este motivul principal al nesoluţionării problemei cipriote. Ciprul de Sud folosește UE pentru toate ilegalităţile şi eforturile sale de şantaj; iar UE îşi asumă aceste ilegalităţi, motivând solidaritatea din Uniune, iar în privinţa agendei legate de Turcia, drept cauză este amintit Ciprul de Sud.
Şi în ceea ce priveşte Libia manifestă aceeaşi atitudine Uniunea Europeană. De această dată, Franţa înveninează politica UE faţă de Libia, încearcă să plaseze UE de partea celui care pierde. În acelaşi timp, desfăşoară lângă UE militari şi mercenari ruşi şi bandele acestora. De exemplu, în operaţiunea IRINI foloseşte drept paravan Uniunea Europeană în politicile de a asedia guvernul legitim din Libia şi de a-l sprijini pe rebelul Haftar. Odată cu politica sa externă, Macron încearcă să tragă în jos, în Libia, şi Uniunea Europeană.
Faptul că în ambele probleme de cealaltă parte a fotografiei se găseşte Turcia este motivul pentru care trebuie să fie susţinută, în mod automat, de unele ţări membre UE. Nu se pierd din vedere nici eforturile unităţii din Uniunea Europeană, care nu s-au manifestat în timpul pandemiei de COVID-19, pentru susţinerea politicii externe falimentare a Franţei.
Atâta timp cât UE va stabili un standard neschimbat faţă de orice ţară în privinţa legislaţiei, relaţiilor externe, legitimităţii şi problemelor umanitare va avea de câştigat. Iar atâta timp cât va folosi solidaritatea drept acoperire pentru dublu standard, îşi va periclita singură situaţia.