Ne-am obișnuit să ne plângem. Să privim tot ce se întâmplă în jurul nostru cu înverșunare și să condamnăm pe oricine are curajul, sau nesăbuința, de a încerca să iasă din rândul bocitoarelor.
Criza și neîncrederea au mușcat adânc din spiritul deja bolnav al românilor sătui de neajunsuri și nedreptate. Putea fi altfel. Cele două decenii trecute de la momentul eliberării conștiințelor nu au adus pe meleagurile noastre râul cu lapte și miere promis de prea mulți și așteptat, din nefericire, cu mâinile în sân, de majoritatea.
Nu de puține ori am auzit, în ultimii trei ani, oameni veniți din alte zări mirându-se de suficiența care domnește în România, de lipsa acută de combativitate și, mai ales, de fervoarea cu care ținem neapărat să ne ucidem spiritul pornind de la ideea că, orice am face, tot rău va fi. Culmea este că mulți români sunt chiar mai apocaliptici în gândire decât străinii rătăciți pe la noi atunci când vorbesc de propria țară.
De câte ori nu ați ajuns, într-o discuție cu un cunoscut, la concluzia că „doar cu napalm mai poți scoate România din haznaua în care se află”, sau că „era o țară minunată dacă aici locuiau nemți”. Astfel de idei denotă lipsa totală de mândrie națională, de încredere în propriile puteri, de compasiune și, mult mai grav, de speranță. E drept că devine tot mai dificil să te umpli de mândrie când vezi politicieni și oameni de afaceri făcând apologia dezastrului din țară pe la televizor, sau să ai încredere în propriile forțe când orice încercare de a ieși din rând este întâmpinată cu „nu se poate” sau cu „ce, tu te crezi mai șmecher?”.
De aici și până la pierderea speranței e doar un pas. Un pas pe care mulți români îl fac rapid, uitând să privească în jur, probabil de teamă să nu descopere că nu e totul atât de negru.
De câte ori, în zilele acestea de goană nebună după umplerea meselor de Crăciun și Anul Nou ați privit la semenii voștri care se ascund printre rafturile magazinelor căutând o pâine mai mică sau o sticlă de ulei ieftină? Cât timp ați privit pe geamul mașinii prinsă în ambuteiaje-monstru, în ciuda faptului că prețul benzinei este inacceptabil, ca să vedeți ființe strecurându-se ca niște umbre pe lângă pereții murdari ai blocurilor în căutarea unui adăpost? Astfel de întrebări pot continua la infinit iar concluzia este una singură: sunt mulți alții care o duc mai rău decât noi.
Ce moment poate fi mai bun să realizezi asta – și să faci un gest creștinesc – decât Crăciunul?
Asta dacă nu ai uitat de tot, în înverșunarea de a contesta, ce înseamnă compasiunea. Iar compasiunea este primul pas către renașterea speranței, către sentimentul că ai încă motive de mândrie și că puterile care te-au ajutat să te descurci până acum nu sunt atât de limitate. Și chiar dacă anul viitor va fi mai dificil decât cel care se îndreaptă implacabil către final, speranța trebuie să rămână acolo, în suflet, alături de compasiune. Să renască, mai puternică, de fiecare dată când privești în jur și îi vezi pe ai tăi zâmbind.
E Crăciunul, Nașterea Domnului. Aveți suficiente motive de bucurie și mult mai multe rațiuni să sperați la mai bine.