România a aflat numai lucruri bune despre Ford. Acest lucru se datorează însă poziţiei pe hartă a României.
Între indignarea legitimă şi neruşinare este un pas mic, pe care sindicaliştii de la Dacia par hotărâţi să-l facă indiferent de preţ. Următorul pas însă riscă să fie sinucigaş. Cât de aproape se află muncitorii de la Mioveni de a-şi tăia craca de sub picioare le pot spune colegii lor din Detroit.
De un an şi ceva, România a aflat numai lucruri bune despre Ford. Acest lucru se datorează însă, poziţiei pe hartă a României, mai precis pe acea bucată de hartă pe care Ford se comportă pe măsura prestigiului său de odinioară. Pe cât de mult succes are însă Ford în Europa, pe atât de mari sunt dificultăţile cu care se confruntă acasă gigantul american şi rivalul său, General Motors. Iar vina pentru acest lucru o poartă, între alţii, şi sindicaliştii lipsiţi de simţul măsurii şi al realităţii.
În anii ‘70 şi ‘80, industria auto a Statelor Unite s-a bucurat de o epocă de aur care s-a datorat atât preţului scăzut al petrolului, cât şi unui Congres care mituia alegătorii statului Michigan cu măsuri ce fereau industria auto de multe presiuni concurenţiale din Asia. Astfel, trio-ul din Detroit – Ford, GM şi, într-o mai mică măsură, Chrysler – vindea maşini multe pe bani buni. Viaţa muncitorilor de la cele trei companii ajunsese obiect de invidie: oameni care nu terminaseră decât liceul puteau câştiga 100.000 de dolari pe an sau mai mult la Ford, GM sau Chrysler; în unele cazuri, câştigurile unui singur părinte îi permiteau celuilalt să stea acasă şi mai şi acopereau costurile considerabile ale studiilor universitare ale odraslelor.
Arhitecţii acestei generozităţi corporative au fost negociatorii de la United Automobile Workers’ Union (UAW). Văzând profiturile înregistrate de Ford, GM şi Chrysler, liderii UAW au tot cerut. Şi li s-a dat. Excesul lor e reflectat de un mecanism numit „jobs bank“, prin care Ford şi GM se obligau să le plătească salariul integral unor muncitori de care nu aveau nevoie, în timp ce aceştia nu făceau nimic sau făceau orice altceva, numai meseria lor nu. În unele cazuri, managementul Ford plătea aceleaşi salarii de peste 100.000 de dolari pe an unor oameni cărora nu le putea da nimic de făcut. Chiar şi după ce reuşeau să disponibilizeze mii de oameni, companiile le datorau pensii şi beneficii fabuloase pentru tot restul vieţii. Iar costurile se adunau. În timp ce „proletarii“ de la Ford, GM şi Chrysler huzureau, presiunile din partea Toyota şi Honda creşteau. Angajând americani cu pretenţii mai puţine în state mai sărace, japonezii recuperau, treptat, distanţa care-i despărţea de giganţii din Detroit.
În ciuda insistenţelor şefilor lor că vremurile se schimbaseră, sindicaliştii de la UAW refuzau, însă, să renunţe la privilegiile obţinute. Când s-au convins că luxul nu mai e sustenabil, a fost prea târziu. După mii de disponibilizări şi mili-arde de dolari în pierderi, Ford şi GM încă mai încearcă, la ora actuală, să mai convingă cât mai mulţi muncitori să părăsească uzinele de bunăvoie, cu zeci de mii de dolari în buzunar. Lecţia din Detroit pentru sindicaliştii de la Mioveni este simplă: toate au un preţ, chiar dacă factura nu vine imediat. Salariile în Michigan erau odinioară la niveluri- record. Acum, însă, acelaşi stat conduce alt clasament: al ratei şomajului.
Capital – Editia nr.13, data 2 aprilie 2008
