Creditarea în valută a provocat cele mai mari probleme în sistemul bancar autohton după declanșarea crizei. Cea mai mare parte a creditelor neperformante a venit din această zonă, iar ponderea acestora a ajuns până la aproape 25% înainte ca băncile să fie (aproape) obligate de Banca Națională să le mai elimine din contabilitate. Sigur, și împrumuturile în lei, inclusiv creditele luate cu buletinul, au ajuns în zona celor imposibil de returnat, însă împrumuturile luate în valute exotice au fost (și sunt) crema de pe tort. Ungaria, mult mai drastică decât majoritatea statelor europene, și-a rezolvat cea mai mare parte a problemelor din zona bancară pe spinarea băncilor. Indiferent dacă le-a convenit sau nu, guvernul ungar a luat mai multe măsuri de sprijinire a clienților, inclusiv blocarea creditelor la un curs favorabil celor împrumutați. Dar nu prea mai avem exemple de state care să fi făcut așa ceva, mai ales că nu te lasă nici sistemul bancar, și nici instituțiile financiare internaționale (precum FMI, care nu acceptă legea insolvenței personale în România, dar ar dori-o în Ungaria). România nu a făcut așa ceva până acum, dimpotrivă. Băncile au fost mai mult protejate, în cel mai fericit caz s-au încheiat acorduri astfel încât să nu scoată finanțarea externă prea repede din țară. Din păcate, nici aceste acorduri nu au oprit vreo nouă miliarde de euro să se întoarcă la băncile-mamă.
În aceste condiții, cum a ajuns țara noastră să propună o lege prin care creditele luate în valută să poată fi transformate în lei, dar la cursul de schimb pe care împrumutul l-a avut inițial? Măsura este clar în defavoarea băncilor comerciale, impunându-le acestora asumarea unor pierderi rezultate din conversia împrumuturilor și calculate de bancheri (fără a ne spune care a fost modalitatea de calcul) la 14 miliarde de lei. Poate că suma este exagerată, dar este evident că băncile vor suferi pierderi. Bun, până la urmă nu este normal ca doar clienții să piardă, iar băncile să iasă pe profit. Dar aici nu mai vorbim de cine pierde și cât, vorbim de ce pare a fi normal și de bun simț. Există deja câteva mii de clienți bancari care au suferit pierderi (inclusiv prin pierderea locuințelor), dar și bănci care au pierdut miliarde de euro din credite neperformante. Ne găsim la un moment în care împrumuturile reușesc o echilibrare în sensul de reeșalonare și restructurare, astfel încât clienții să poată achita creditele până la capăt. De ce avem nevoie acum, după neperformanțe de multe miliarde de euro, de o lege care să ajute clienții? Justifică perioada electorală introducerea unei asemenea legi? Probabil că da. Pe de-o parte, nici nu mai ajută prea multă lume (cine nu își permitea să achite creditul, renunța la el până acum) și nici nu provoacă extrem de multe pierderi băncilor. Desigur, proiectul nu o să treacă, adică nu va ajunge lege. Dar este suficient să mai atragă câteva voturi.
