Ca tânăr istoric ce sunt, cu preocupări de studiu legate, în special, de istoria recentă a țării mele n-am putut totuși rezista tentației de a călca locuri și răsfoi documente care mustesc de evenimente ce vin tocmai din zorii civilizației umane. Au trecut pe acolo romanii mânați de mirajul aurului transilvan, apoi turcii (mai pragmatici, interesați doar de tribut), apoi Casa de Habsburg care, ce-i drept, printr-o magistrală demonstrație de organizare administrativă au rânduit exploatarea tuturor resurselor locale. Când datele și informațiile s-au adunat și așezat sistematic a apărut și marea mea dilemă: este asta o istorie a locuirii și creșterii milenare a acestui popor sau mai degrabă una a exploatării și jefuirii sale felurite și neîntrerupte? Pentru că asta e revelația avută, aplecându-mă asupra studierii îndelungatului trecut al comunităților trăitoare în splendidul areal al Bârzavei, și Semenicului, dar atât de comun întregului teritoriu național. 

Reșița industrială (detaliul este important pentru că activitatea de extragere și prelucrare a metalelor este mult mai veche în zonă) apare oficial în Iulie 1771. Jacob Ehrler, revizor în Administrația imperială a Banatului, (parte a Imperiului Habsburgic) menționează asta într-un amănunțit raport, potențialul real al zonei, mai ales în privința bogatelor resurse mineraliere fiind însă evaluat în detaliu, abia peste câțiva ani de Francesco Griselini, un savant venețian. De aici, mașinăria administrativă imperială se pune în mișcare și zona este valorificată industrial la maximum într-o cu totul altă abordare decât cea otomană de sub a cărei dominație tocmai fusese luată pe calea armelor. Erariul imperial (fiscul austriac) devine proprietarul instalațiilor industriale și domeniilor aferente organizând în detaliu modul de administrare și exploatare a resurselor și, pe baza unor studii care și acum ar putea fi remarcate prin precizie și acuratețea viziunii, dispune și finanțează colonizarea zonei cu meseriași austrieci, germani și cehi dar și cu muncitori necalificați în metalurgie, dar foarte necesari în ceea ce azi am numi logistică. Astfel, apar în zonă, așezări specific organizate atât pentru coloniștii străini cât și pentru cei autohtoni, aduși din nordul Olteniei, pricepuți în obținerea mangalului (cărbune obținut din masă lemnoasă), în transportul și manipularea uriașelor cantități de minereu, lemn, mangal și produse metalice rezultate. Bocșa. Reșița și alte localități din zonă trăiesc o adevărată explozie demografică, dar care este foarte atent administrată. Cele două mari categorii sociale sunt evidențiate și prin crearea de comunități distincte, străinii populând o parte o localităților (Bocșa Montană, Reșița Montană) iar localnicii o altă parte (Bocșa Română, Reșița Română). Drepturile și stimulentele erau de asemenea diferite. Casele destinate coloniștilor le erau date în condiții speciale, favorabile și în legătură cu nevoile uzinelor metalurgice, salariile erau de asemenea diferite. Un muncitor român primea de exemplu un salariu între 15-18 creițari, în timp ce un colonist străin, pentru aceeași muncă primea minim 25 de creițari. 

Nu voi insista acum pe evoluția tehnologică a uzinelor metalurgice, cu toate că cel puțin câteva lucruri merită a fi amintite. Abundența și diversitatea resurselor locale le-a permis lucrătorilor uzinei să experimenteze, de multe ori empiric, tot felul de combinații, unele în premieră mondială, dar fără a se bucura de consemnarea și recunoașterile meritate. Astfel, tunurile și proiectilele fabricate la Reșița au înarmat toate marile armate europene ducând greul războaielor napoleoniene, prusace or germane. Erau preferate, între altele pentru comportamentul lor excepțional la solicitări termice extreme, calitate conferită de exemplu de aliajele speciale cu vanadiu care le permitea o remarcabilă frecvență și precizie de tragere. Nu mai vorbim de perioadele mai recente când la Reșița s-au produs adevărate capodopere industriale destinate sectorului feroviar, de la șine la locomotive, de la pansamente ultra performante pentru roți, la componente sofisticate de material rulant, la care lucrabilitatea materialelor era ameliorată de aliajele cu adaos de telur (singurul element chimic descoperit pe teritoriul României, la Zlatna). Nu în ultimul rând merită amintit aportul Reșiței la dezvoltarea echipamentelor esențiale pentru industria hidro și termo-energetică. În vremurile sale de glorie Reșița era un nume de referință pentru tot ce însemna industrie și mai ales metalurgie, la nivel mondial, un nume cunoscut și respectat în toată Europa.

Dar cum spuneam nu voi insista pe acest aspect oricât de bogat în cifre și fapte uimitoare ar fi el ci voi supune atenției publice altceva ce ar putea deveni un subiect de adâncă reflecție. Sigur că îndelungatul parcurs istoric al uzinelor de la Reșița nu a fost unul liniar. Au existat sincope, au fost și perioade grele. Noile tentative ale trupelor otomane de recucerire a teritoriilor pierdute le-au adus la porțile Reșiței în 1788, când (în treacăt fie spus) coloniștii s-au refugiat la Timișoara iar grănicerii români au apărat cetatea oțelului cu eroism și sacrificii. După evenimente însă curtea imperială a organizat și finanțat inventarierea pagubelor și reconstrucția. Același lucru s-a petrecut după distrugerile suferite în urma mișcărilor de la 1948. Când rezervele de lemn erau aproape epuizate și producția de mangal era periclitată, Erariul vienez a finanțat, ca un administrator responsabil ce era, mineritul huilei din zona Aninei, apoi trecerea la cocsificare, operațiune costisitoare dar strict necesară. În 1854, confruntat cu o mare criză financiară, imperiul se vede obligat să vândă uzinele și domeniile aferente de la Reșița, dar nu o face oricum și pe oricât. O meticuloasă documentare, inventariere și evaluare a tuturor activelor societății a stat la baza vânzării către St.E.G. o multinațională de profil, cu capital austriac, francez, belgian și englez. Studiul documentului de vânzare-cumpărare semnat la Oravița, la 1 Octombrie 1855, ilustrează seriozitatea abordării, grija pentru fiecare detaliu care putea adăuga valoare tranzacției și chiar responsabilitatea pentru populația afectată (evident nu cea românească). A urmat naționalizarea din 1948 când totul devine proprietatea statului român, apoi una din cele mai prospere perioade în existența vechii cetăți a oțelului. Orice am putea reproșa perioadei comuniste, dar atenția și efortul pentru dezvoltarea industriei grele în general și al siderurgiei în special nu pot fi negate. 

În sfârșit 1989 pune România pe locul său firesc, în lume, ca țară liberă, democrată și în deplinătatea capacității de a se angaja într-un necesar proces de modernizare și dezvoltare. Combinatul Siderurgic Reșița avea peste 10.000 de angajați și era perla siderurgiei românești prin tradiție și performanțe, alături de capacitățile de la Slatina, Târgoviște, Galați, Călărași ș.a. Acum deciziile nu mai sunt luate de cancelaria imperială a ocupantului ci de guvernul ales democratic de poporul liber și în interesul legitim al acestui popor. Dar guvernul califică toată economia românească drept “o grămadă de fier vechi”. Pune Combinatul de la Reșița pe masa vânzării. Apare un cumpărător american, Guvernul îl agreează, dar la procesul international ce a urmat se dovedește că … investitorul strategic n-avea “un sfanț” și oricum nicio intenție de dezvoltare și modernizare. CSR rămâne între timp cu ceva peste 4.000 de angajați, care se revoltă, protestează… și-atât. Orașul și toată zona, dependente de secole de înfloritoarea lor uzină… se prăbușesc. Apare salvarea, ultima soluție… un rus îl cumpără pentru … un Dolar. Unu, nu doi! Măcar istoria zbuciumată a locului să fi făcut oare încă un Dolar… ca să fie doi, acolo?