Daca s-au facut ceva investitii in cursul anilor 80, atunci printre cele mai moderne si competitive au fost fabricile de armament implantate in Muntenia si Oltenia. Ele constituiau atat o alternativa strategica, care dubla capacitatile traditionale din Ardeal, pentru situatia pierderii unor teritorii in caz de conflict, cat si un mod de a exploata piata Orientului Mijlociu, unde se puteau livra cantitati uriase de armament, eventual contra petrol.
In acest sector industrial a fost dintotdeauna concentrata crema fortei de munca: 200.000 dintre cei mai buni muncitori pe care ii avea Romania, la inceputul anilor 90. Pentru ca mai apoi, vreme de un deceniu, marea lor majoritate sa vegeteze in somaj tehnic si sa fie, in cele din urma, aruncata ca o masea stricata.
Unica strategie: comisionul de 10 la suta
Sectorul productiei de aparare a fost, pur si simplu, abandonat. Singura justificare cat de cat acceptabila este ca Romania a trebuit sa cedeze pietele externe, ca urmare a unor angajamente politice, legate in principal de obiectivul aderarii la NATO. Ceea ce insa nu poate explica de ce Bulgaria reuseste sa exporte de patru-cinci ori mai mult armament, din principalele categorii conventionale, decat noi.
Adevarul este cu totul altul: tranzactiile cu armament se fac pe baze politice, iar daca statul se retrage din acest business, inseamna ca il lasa pe seama amatorilor, contrabandistilor si profitorilor verosi.
Dincolo de asta insa, rezultatul este cat se poate de masurabil si de dureros: sectorul productiei speciale s-a contractat succesiv pana acolo incat nu poate acoperi azi decat intre 0,1% si 18% din necesarul de tehnica de lupta, prevazut in planul de mobilizare pentru diferite categorii de armament (cu exceptia blindatelor, unde acoperirea este de 100%). Cu toate acestea, gradul de utilizare a capacitatilor de productie, cate au mai ramas, este, potrivit MApN, de numai 20%, din care trei sferturi reprezinta productia pentru export si doar un sfert sunt comenzi interne.
Asta, in vreme ce Romania a cheltuit in ultimii zece ani aproximativ 1,7 miliarde dolari pe importuri pentru inzestrarea Armatei. Rezultatul acestor eforturi cu greu le poti vedea in dotarea MApN: programe de modernizare a tehnicii de lupta, care trebuiau sa se incheie de ani de zile, echipamente de comunicatii care zac in depozite s.a.m.d.
Este greu de spus daca acest gen de strategie a servit Armatei romane ori mai curand grupurilor de interese care sustin importatorii din bransa. Cert este ca, intr-un domeniu atat de sensibil cum este comertul cu arme, comisionul este ferm si batut in cuie: 10%. Dupa cum la fel de sigur este ca, de cel putin trei ani, sunt blocate diverse variante ale unui proiect de act normativ pentru importul de armament in regim de offset: cu compensarea achizitiilor de asimilarea de tehnologii moderne si crearea de noi locuri de munca. In fine, nu este nici o indoiala ca varful datoriilor curente pe care statul roman le plateste in contul acestor importuri a inceput in 2000 si continua pana in 2003, data pana la care MApN nu va putea sa aloce decat sume simbolice pentru comenzi interne. Dar, in aceste conditii, te poti intreba cum va putea Romania sa suporte costul realizarii interoperabilitatii cu NATO, care se ridica la 1,6 miliarde USD, pana in 2007. Probabil, tot prin importuri, pentru care bani s-au gasit, se gasesc si se vor gasi mereu.
Somajul, prima si ultima solutie
In fata acestei situatii, guvernele – cate si care au fost in vremea din urma – n-au gasit decat o unica solutie: restrangerea repetata a sectorului industriei de aparare. „Nu s-a gasit si, de fapt, nu s-a cautat nici o alta solutie – afirma dl Dan Mocanescu, secretar confederal pentru industria de aparare al Blocului National Sindical. In mod normal ar fi trebuit sa se inceapa cu modernizarea unora dintre capacitati, conversia la productia civila a altora si, pentru ceea ce ramanea in afara acestor procese, se putea discuta si de disponibilizarea personalului. Dar orice initiativa de restructurare a inceput cu trecerea in somaj a mii si zeci de mii de oameni si abia dupa aceea au inceput sa se caute niste solutii, daca mai era posibil. Exista un dispret total pentru capitalul uman.”
Ultimul asemenea program de ajustare a sectorului, pe care CSAT l-a aprobat cu ochii inchisi in toamna anului trecut, prevedea nici mai mult nici mai putin decat concedierea a 27.000 de lucratori din sector si inchiderea unei liste intregi de capacitati (Marsa, Plopeni, Filiasi etc.) furnizoare de produse compatibile cu standardele NATO si care peste un an si jumatate vor putea primi comenzi masive de la MApN. A fost nevoie ca in Piata Victoriei sa se adune cateva mii de muncitori veniti din toata tara pentru ca guvernantii sa corecteze programul.
Pentru rigoare, ar trebui spus ca situatia financiara dificila in care se gasesc acum cele mai multe dintre fabricile de armament este cauzata si de faptul ca Guvernul nu-si indeplineste obligatia legala de a suporta cheltuielile conventional constante (de conservare, intretinere si paza) a capacitatilor de productie din sector. In 2001, din cele 750 miliarde de lei necesare pentru aceasta, Executivul a alocat doar 17,9 miliarde de lei, facand ca intreprinderile de armament sa fie azi datoare cu peste 1.000 de miliarde la buget si furnizori, dupa adaugarea dobanzilor si penalitatilor.
In sfarsit, dar nu mai putin important, din cele circa 500 de milioane USD cat au fost solicitarile de export anul trecut, potrivit unor surse din comisia de specialitate a Camerei Deputatilor, nici o zecime nu s-au concretizat. Fara a spune ca acest lucru cade exclusiv in sarcina responsabililor guvernamentali care trebuie sa aprobe tranzactiile externe, nu se poate trece peste motivatiile bizare pe care le ofera acestia: am citit in ziare ca…, se spune ca…, se pare ca… Ultima mostra – refuzul ANCESIAC (Agentia Nationala de Control al Exporturilor Strategice si al Interzicerii Armelor Chimice) de a aviza un benign export de completare al uzinei Carfil.
