Filmele de animaţie erau urmărite cu religiozitate într-o perioadă în care libertatea de informare şi accesul la cultură erau condiţionate de criterii precum asemănarea lui Olive cu Elena Ceauşescu, de preferinţele vreunui copil cu tatăl bine plasat în partid sau de faptul că instigă la adoptarea câinilor în apartament, aşa cum se considera că fac „101 dalmaţieni”.
Desenele animate erau altceva în perioada comunistă. Dacă puştii „tehnofreaks” de azi s-au plictisit şi să zapeze printre canalele după personajele lor de desene favorite, preferând să le animeze ei, personal, cu controllerul de la Wii, pe vremea aceea nu doar copiii, ci toată familia îşi făcea planurile de peste zi în funcţie de programul de desene de la televizor.
Culmea, multe desene animate erau cenzurate. Olive din „Popeye Marinarul” a avut ghinionul să semene cu Elena Ceauşescu, motiv pentru care a fost exclusă de pe micile ecrane comuniste, la fel şi cei „101 dalmaţieni”, care instigau copiii să adopte animale de casă, un obicei burgez dezgustător din punctul de vedere al stilului de viaţă comunist. La rândul lor, Tom şi Jerry erau considerate nişte personaje prea violente.
„Lolek şi Bolek”, „Miaunel şi Bălănel” (revoluţionare pentru că erau singurele desene în care câinele şi pisica sunt prieteni), „Povestiri din pădurea verde”, „Pif şi Hercule”, „Ciocănitoarea Woody”, „Bugs Bunny” şi „Tom şi Jerry” creau adevărate isterii de cartier în momentul în care prima mamă ieşea la balcon şi anunţa cu toată forţa plămânilor: „Deseneee!”. Maidanul se golea într-o fracţiune de secundă. Pastilele de 10 minute de bucurie înaintea jurnalului de seară şi matineele de vacanţă erau asteptate cu înfrigurare, urmărite cu religiozitate, învăţate pe de rost şi repovestite a doua zi, cu lux de amănunte, în discuţiile cu prietenii. Era o dramă să ratezi un episod!
Ideile bune vin de la Paris
Totul a început de la o discuţie între Viorica Bucur, cea care avea să prezinte toate emisiunile de gen, şi şeful televiziunii de atunci, Tudor Vornicu, care fusese la Paris şi văzuse că desenele animate aveau un succes foarte mare în emisiunea care se numea acolo „Amicul public numărul unu”. Emisiunea avea la început durata de o oră şi era construită pe momente muzicale din filme de animaţie de lung metraj, precum „Cartea Junglei”, dar şi seriale de animaţie. Datorită succesului de care s-au bucurat desenele animate, emisiunea a primit spaţiu şi în programul de duminică dimineaţa, „Lumea animaţiei”, unde se difuzau „Popeye Marinarul”, „Mickey Mouse” sau „Tom şi Jerry”.
Următoarea emisiune de desene se numea „Gala desenelor animate” şi se difuza ca rubrică în cadrul emisiunii oficiale care dura între orele 13:00 şi 17:00, timp în care copiii puteau urmări două-trei episoade din „Chip and Dale” sau „Donald Duck”.
Desenele animate faţă cu cenzura
Desenele din cadrul emisiunii „1001 de seri” au fost primele care au intrat în atenţia autorităţilor, care au început şă dea sugestii şi să facă reclamaţii, mai ales după 1980. „Prima oară când mi s-au dat mie astfel de indicaţii a fost după ce copilul unui şef de partid a început să plângă la genericul cu gheruţele de pisică şi mi s-a spus că este prea violent şi trebuie înlocuit. Am pus ceva de la Disney până la urmă, dar apoi am avut probleme mari cu Popey, pentru că Olive semăna cu Elena Ceauşescu, iar oamenii începeau să facă glume. La fel s-a întâmplat cu Betty Boop, despre care se considera că este trivială pentru că avea fustă scurtă şi inimioara acea la portjartier”, povesteşte pentru capital.ro Viorica Bucur, vocea care aduna toată familia în faţa televizorului.
Un alt moment delicat se referă tot la un episod din „Betty Boop”, desene realizate de acelaşi autor care a făcut „Popey Marinarul”, Grim Natwick, şi care avea un alt episod cu Betty Boop în rolul de Albă ca Zăpada, iar personajul era desenat în stilul lui Olive, care, desigur, semăna cu Elena Ceauşescu, mai ales când se aşeza în faţa oglinzii şi o întreba pe un ton autoritar „Cine e cea mai frumoasă din ţară?”.
Nimeni nu îşi punea problema licenţei
Producţiile româneşti nu puteau fi transmise în aceeaşi amisiune cu cele Disney, de exemplu, pentru că nu se comparau din punct de vedere grafic şi al animaţiei. „Gopo”, „Miaunel şi Bălănel”, „Pic şi Poc” sau „Fornica” se difuzau în general pe 23 august şi alte sărbători naţionale.
Nimeni nu îşi punea însă problema că acele filme erau difuzate pe postul naţional de televiziune fără nici un fel de licenţă. „Nici nu se punea problema drepturilor de autor pe vremurile acelea în care, de fapt, nici drepturile fundamentale ale oamenilor nu erau respectate, ce să mai vorbim de copyright”, comentează Viorica Bucur.
O voce pentru toate personajele
Vocile vesele şi copilăroase care dublau animaţiile, precum cea a Vioricăi Bucur sau a Georgetei Chira, puteau fi recunoscute dintr-o mie de orice copil din Republica Socialistă România pentru că erau ascultate cu atenţia încordată la maximum pentru a sorbi fiecare cuvânt. Aceeaşi voce era şi bărbat, şi femeie şi pisică, şi câine şi pădure, şi toată grădina zoologică şi orice personaj care se exprima în film. „Lectura: Georgeta Chira” erau cuvintele care anunţau că pauza de desene s-a terminat.
„Dacă accentuam prea tare frazele, era vorba de subiectivitate sau era prea teatral, de aceea trebuia să corelezi rapiditatea în timp ce jucai vocile personajelor cu atenţia tonului. Jucam toată pădurea şi toată grădina zoologică într-un desen animat, pentru că eram singura voce pe vremea respectivă care făcea dublaj. Eram bărbat, urs, copil, jucam toate rolurile în acelaşi timp”, povesteşte Geta Chira într-un interviu pentru Antena3.ro. Dacă traducerile din engleză şi franceză nu puneau nici un fel de probleme, cele japoneze erau ajustate după ureche şi intuiţie, în funcţie de cum suna fraza în acţiunea filmului.
În 2009, desenele animate se urmăresc în cinematografe 3D, cu ochelari speciali, personajele create pe computer sunt mai expresive decât orice animaţie clasică şi la fiecare mişcare par că ies din ecran pentru a-şi continua aventurile printre spectatori. Tom şi Jerry, Chip and Dale sau Popey Marinarul sunt considerate clasice ale genului şi vizionate în prima parte a copilăriei, iar oferta de desene animate de la televizor este împărţită pe programe de nişă, cum este cel de manga-anime. „Cu toate astea, mie nu-mi plac desene de azi de la televizor. Poate am îmbătrânit, dar din punct de vedere grafic şi al construcţiei personajelor mi se par simpliste şi plictisitoare”, a mai adăugat Viorica Bucur pentru capital.ro.
