Dacă aş fi citit aceste vorbe spuse de aproape oricine, nu le-aş fi acordat mare importanţă. Ele au fost rostite însă de Jacques Delors, singurul preşedinte cu trei mandate la Preşedinţia Comisiei Europene, adică însuşi omul care, în 1993, a introdus toate reformele care au condus, în etape, la crearea pieţei comune.
Declaraţii alarmiste au mai fost, iar ele se vor înmulţi în perioada imediat următoare. Alain Juppé a declarat, de pildă, că „soarta Uniunii Europene depinde de menţinerea euro“. Roubini a spus şi el, direct, că „Uniunea Europeană s-ar putea rupe“. Care este, de fapt, problema? Criza datoriilor bancare s-a domolit, dar vine era datoriilor suverane, care sunt mult prea mari pentru a putea fi controlate. Atunci când depăşeşti cu datoria puterea economiei într-un an (cazul Belgiei şi al Italiei), chiar dacă ai euro ca monedă, datoria se va regăsi pe fundul unei văi atât de adânci, încât vârful de munte pe care stă riscul extrem de mic al Germaniei poate părea foarte îndepărtat.
Fundamental, problemele Europei vin la pachet cu nehotărârea Germaniei. Când s-a renunţat la marcă, neamţului de rând i s-a promis ferm că banii economisiţi cu greu de ţară nu vor fi folosiţi pentru scoaterea din nămol a unor ţări cu politici economice laxe – vezi Grecia. Şi totuşi, furnica germană a plătit cu vârf şi îndesat pentru risipitorul greiere grec – iar după doi ani şi câteva zeci de miliarde aruncate pentru a stinge problema, se constată că problema a rămas, doar că a crescut ca dimensiune.
Soluţiile sunt puţine, cum spunea şi Jacques Delors. Ori se implementează o centralizare la Bruxelles a deciziei economice, cum a propus, timid, cuplul franco-german – adică Grecia îşi pierde o parte din puterile suverane asupra bugetului –  ori se anunţă falimentul controlat al acelei ţări. Ultima varianta este cea mai probabilă. Pentru că soluţia este acceptată, după mai multe mişcări în zigzag ale politicienilor europeni, falimentul va fi mai scump – dacă se rezolva acum trei luni, probabil, restructurarea s-ar fi putut face fără un ras, tuns, frezat aplicat investitorilor în datorie grecească (în termeni bancari „haircut“), ci doar prin prelungirea termenelor de plată ale datoriei.
Acum, investitorii (inclusiv marile bănci germane şi franceze) riscă un bărbierit la doi milimetri sub piele – poate chiar de 30%. Mai există o a treia variantă, să se arunce alte zeci de miliarde de euro pe apa Sâmbetei, în condiţiile în care nu se poate face acelaşi lucru pentru Italia, Spania, Portugalia sau Irlanda. Dna Merkel şi dl Sarkozy vor fi forțaţi în curând să ia o decizie; costurile ei nu vor putea fi stinse nici peste 25 de ani.
 
Răzvan Orăşanu a fost consilier al primului-ministru în perioada 2004-2008