Cel puțin asta susțin mulți dintre cei care își exprimă opiniile, mai mult sau mai puțin anonime, pe forumuri sau prin subsoluri de site-uri. Eu recunosc de la bun început: da, sunt fraier. Adică am un credit. Dar nu, nu sunt prost. Adică am citit contractul cu atenție, am înțeles la ce mă expun, dar am semnat. Din trei motive: condițiile de creditare erau, la acea dată mai mult sau mai puțin similare (a se citi proaste) indiferent de bancă (mirosea și încă miroase bine de tot a cartelizare); după un foarte scurt proces de gândire, mi-am dat seama că vreau să am ACUM și nu peste 30 de ani vila cu piscină (exagerez un pic) pe care mi-o doream; indiferent de ce li s-ar întâmpla veniturilor mele, am o variantă de rezervă.
Mai mult sau mai puțin conștienți la ce se înhamă, la fel ca mine au făcut milioane de români. Nu-i de mirare că soarta Ordonanței nr. 50 este, zilele acestea, mai discutată decât moțiunea, etapa și starea vremii la un loc. Apărătorii băncilor spun, cu aerul că vorbesc despre niște organizații de caritate, că nu e normal să li se întâmple așa ceva tocmai instituțiilor care nu și-au micșorat expunerea pe România în vreme de criză sau amenință , voalat, că dacă le vor scăea profiturile, băncile s-ar putea retrage din țara noastră. Adversarii sistemului financiar, în ochii cărora se citește, pe alocuri, dorința de a jupui de vii niște bancheri după modelul aplicat de aceștia asupra salariilor lor, răspund că nu vom avea noi norocul să trăim ziua în care băncile vor pleca, moment în care din pământul României vor izvorî lapte și miere.
Evident că nu e corect să minimalizăm rolul fundamental al creditului în cadrul dezvoltării economice. La fel de puțin corect este, cel puțin în teorie, ca statul să intervină într-un contract (bun, prost) semnat legal, între două părți majore, vaccinate și, mai ales, private. Dar nu trebuie să uităm că asta s-a mai întâmplat, în cazul furnizorilor de utilități, de exemplu. Explicațile de atunci („clauze abuzive“) se cam potrivesc și în cazul relaței creditor-debitor. Apoi, nu neapărat tot ce e legal e și cinstit. Și poate că ar fi cinstit ca băncile să coboare un pic de pe soclul lor de instituții strategice, too big to fail, care ar vrea să ia statul partener la pierderi, dar să țină numai pentru ele profiturile de miliarde de euro. Și să înțeleagă că afaceri în care tot riscul este transferat pe spinarea clientului ar putea conduce cu succes și un țăran semianalfabet.