Asocierea om sărac-om bun, om bogat-om rău este profund greşită. Bogăţia nu este o virtute, dar, cu siguranţă, nici nu este un defect sau o dovadă de lăcomie şi de lipsă de scrupule.

Anul 2008 a fost un an de vârf. Casele, terenurile, spaţiile comerciale erau încă evaluate la preţuri-record. Cel puţin în prima lui jumătate. Doar acţiunile de pe bursă scădeau cu furie. De-atunci şi până acum, multe averi s-au topit, antreprenori care refuzau să-şi vândă businessurile cu 2-300 milioane de euro sunt acum faliţi sau foarte aproape de faliment. Criza e mai mult decât un infarct al economiei, e şi o lecţie de viaţă. Averi care păreau sortite să fie moştenite timp de generaţii s-au topit ca un cub de gheaţă. Toţi suntem mai săraci: proprietari de companii, latifundiari sau doar posesori ai unui apartament. Dar adevăraţii perdanţi sunt cei bogaţi. Dacă locuieşti într-un apartament despre care ştii că valora o sută de mii de euro, iar acum este la jumătate, nu ţi se schimbă cu nimic stilul de viaţă. Dacă ai o afacere care valora o sută de milioane, ai credite de 50 de milioane, iar acum nu poţi să vinzi compania nici cu un sfert, asta este o problemă. Deci, paradoxal sau nu, cei mai loviţi de criză nu au fost săracii. Cum am mai spus, criza a restartat/resetat lumea.

În această perioadă de bulversare a valorilor materiale, Capital a încercat să facă tradiţionalul clasament al celor mai bogaţi oameni din România. Mai greu ca oricând. De-a lungul timpului, apartenenţa la acest Top a fost fie o recunoaştere a succesului, fie un motiv de a fi blamat. Sunt hoţi, nu şi-au plătit taxele, şi-au însuşit averea statului, sunt veroşi, fără inimă, au fost acuzele cel mai des auzite. Am cunoscut mulţi oameni bogaţi. Nu sunt chiar cei mai răi oameni pe care i-am întâlnit. Asocierea om sărac-om bun, om bogat-om rău este profund greşită. Bogăţia nu este o virtute, dar, cu siguranţă, nici nu este un defect sau o dovadă de lăcomie şi de lipsă de scrupule. Bogăţia este, în cele mai multe cazuri, o dovadă a hărniciei, a inteligenţei, a felului cum înţelegi realitatea. Mă refer, evident, la bogăţia ones­tă, licită, făcută prin forţe proprii şi nu moştenită sau obţinută ilegal. Că perioada de trecere de la comunism la capitalism a născut, în toate ţările care au trecut prin acest proces, şi averi obţinute prin fraudă, corupţie sau prin devalizarea statului, este la fel de adevărat. Cineva spunea că dacă am împărţi toată averea lumii în mod egal la toate cele şase miliarde de pământeni, în câteva decenii am avea exact aceeaşi distribuţie a bogăţiei ca şi în prezent. Mă tem că avea dreptate. Am întâlnit mulţi oameni care se întreabă de ce nu se opresc cei bogaţi după ce au obţinut o sumă pe care, în mod normal, nu o pot cheltui în cinci vieţi. Nu e asta o dovadă de lăcomie? Am pus această întrebare unor oameni bogaţi. „Şi eu ce să fac după ce mă opresc“, mi-au întors ei întrebarea. Să stau cu burta în sus toată ziua, să colind pământul tot anul? Te plictiseşti şi de astea şi vrei să te întorci la ce-ţi place.

Afacerile pot fi şi o plăcere şi un mod de viaţă. Cei bogaţi sunt, ne place sau nu, partea cea mai activă a unei societăţi; ei sunt cei care duc lumea înainte. Riscant de afirmat aşa ceva într-o ţară în care sunt mulţi oameni săraci şi unde bogăţia este considerată îndeobşte o dovadă a hoţiei şi nu a hărniciei. Sau, poate, avem şi bogaţii pe care-i merităm…