Recent, am susţinut un workshop de inovaţie, şi una dintre întrebările importante la care a trebuit să răspund a fost: este nevoie de mai multă sau de mai puţină creativitate pentru a stimula inovaţia? Desigur, în primul rând avem o problemă de definire a termenilor. Simplificând puţin, creativitate înseamnă să generăm idei noi şi potenţial inovativ, în timp ce inovaţie înseamnă să punem cu adevărat aceste idei creative în aplicare. A visa faţă de a face! Iar din acest punct de vedere, în România cred că avem o mare problemă, anume că suntem mult prea creativi, fără a genera de fapt inovaţie reală în mod proporţional.

Creativitatea românilor este un fapt confirmat nu doar de succesele noastre în domeniul artistic, unde creativitatea se transformă în timp real în inovatie, dar şi de organizaţii ca Scotland Yard, Interpol sau FBI. Într-adevăr, din păcate, creativitatea constatată de aceste organizaţii s-a transformat în inovaţie reală, ceva ce putem numi „evil innovation“, pentru că nişte români chiar au furat tablourile Matisse (care rimează cu Matiz) dintr-un celebru şi foarte bine păzit muzeu olandez, nişte români au intrat în mod fraudulos în serverele NASA, alţi români au spart coduri şi parole de carduri de credit etc. Inovaţie în sens negativ, distructiv. Un alt argument în linia creativitate vs inovaţie este numărul foarte mare de brevete de invenţie din România (suntem în topul mondial ca număr de brevete per capita), dar şi numărul mare de medalii la saloanele de inventică. Câte dintre astfel de brevete ajung însă cu succes la stadiul de comercializare? Foarte, foarte puţine. Cauzele sunt multe, dar cred că principala cauză (deşi probabil mulţi cititori vor fi spus deja „lipsa de capital“) este de fapt excesul de creativitate. Uneori, suntem creativi doar de dragul creativităţii, nu pe baza unor probleme, nevoi, dureri reale din piaţă. Iar inovaţia durabilă, cel puţin în spectrul economic, trebuie să se bazeze pe astfel de probleme, nevoi, dureri reale, nu pe „idei trăsnite“

.O problemă esenţială care a inhibat şi inhibă în continuare inovaţia reală în România este evident şi moştenirea comunistă, atât din perspectivă dogmatică (nu aveam voie să inovăm decât dacă inovaţia era în linie cu politica partidului-stat, altfel inovaţia în sine putea fi considerată subversiva), cât şi din perspectiva strategiei educaţionale în ansamblu (nu aveam voie să gândim prea mult liber, deoarece gândirea liberă putea fi un duşman serios al regimului comunist).

Evident, nu le poţi interzice oamenilor să gândească, însă le poţi interzice să îşi pună în aplicare ideile, creativitatea: aceasta este, dacă vreţi, distanţa dintre creativitate şi inovaţie. Cu toate acestea, chiar şi în perioada comunistă, oamenii au continuat să gândească, să viseze: deci au rămas creativi, poate chiar prea creativi, pentru că mulţi s-au refugiat în creativitate, ca singura zonă ce le putea permite să viseze. Dar a dispărut inovaţia sau, în orice caz, a fost puternic inhibată inclusiv prin programa şcolară, prin strategia educaţională comunistă (trebuia să înveţi de toate, de multe ori doar cu „toceala“, dar nu să fii inovativ, să gândeşti afara din cutie, afară din sistem). Ceea ce este surprinzător şi total împotriva noii paradigme de business şi politice din România de după 1989 este ca în continuare, cel puţin în ceea ce priveşte educaţia, foarte puţine lucruri au fost făcute, strategic vorbind, pentru a le permite elevilor, studenţilor, tinerilor să fie cu adevărat inovativi, adică să aplice în practică o creativitate pe care ştim că o au, în proiecte inovative reale, fie ele de business, sociale, culturale sau de orice alt fel. Iar, aşa cum ar spune Schumpeter, dacă inovaţie nu e, nimic nu e. Cel puţin în economie…   

Marius Ghenea,
preşedinte FIT Distribution