X îşi depune banii în bancă şi primeşte o dobândă. În acelaşi timp, X plăteşte taxe pentru diverse operaţiuni, cu care îşi „cumpără“ confortul siguranţei banilor şi al facilităţii manevrării lor. Banca cumpără astfel o marfă en-gros pe care o vinde apoi en-detail prin credite şi obține un profit. Y ia un credit cu care îşi cumpară o casă. Dobânda reprezintă preţul plătit pentru „cumpărarea“ confortului azi şi achitarea lui în viitor. Z ia un credit pentru dezvoltarea afacerii din care obţine un profit. Observăm că pentru X, Y şi Z participarea în acest lanţ este opţională, oricare din ei având alternative: X îşi păstrează banii sub pernă, Y stă cu chirie sau cu soacra, iar Z îşi caută un job.

Fiind o opţiune, creditarea devine beneficiu, pentru că de fapt principala valoare a capitalismului este libertatea de a alege. Fiind opţiune şi nu obligaţie, preţul afişat al unui credit trebuie să reprezinte doar un criteriu în decizia de cumpărare a mărfii numite bani. Dacă am nevoie, îmi convine şi am bani (venit) „cumpăr“ creditul, dacă nu ori renunţ, ori caut/aştept un preţ care îmi convine. Nu e nici subiect de talk-show, nici motiv de protest social. Pe de altă parte, din toţi actorii de mai sus banca este singura pentru care activitatea de creditare nu este opţională, pentru că acolo este sursa de profit. Ca orice comerciant trebuie să se asigure că are produse „în ton cu moda şi sezonul“ şi servicii care să atragă şi să-i convingă pe X,Y sau Z să decidă favorabil în opţiunea de a cumpăra. Activitatea de creditare în România are o istorie recentă foarte scurtă, însă cu un traseu accelerat pe care alte naţii l-au parcurs neîntrerupt în zeci sau chiar sute de ani. Şi pentru că într-o noapte am adormit în extaz şi ne-am trezit dimineaţa în agonie, încercăm de trei ani să găsim, direct sau indirect, vinovaţi. Acest lucru a generat o adversitate surdă, neconstructivă şi nocivă între clienţi, pe de o parte, şi bănci, pe de altă parte. Dintr-o relaţie care ar trebui să fie de parteneriat, am ajuns la „noi“ şi „ei“.

Când îmi cumpăr o maşină şi merg cu 200 km/h, trebuie să-mi asum nişte riscuri. Dacă sfârşesc într-un copac nu pot să dau vina nici pe producător, că a făcut maşina prea puternică, nici pe copac că mi-a răsărit în cale. Şi pentru ca toate acestea trebuia să poarte un nume, a apărut sintagma atotcuprinzătoare şi atotexplicativă a lipsei educaţiei financiare. Din care fiecare înţelege ce vrea. Asimilată de unii cu educaţia academică, de alţii cu educaţia informaţională şi de toţi cu o lipsă, în general, dar de care nu ştim exact cine ar fi responsabil şi ce ar trebui făcut. La fel cum fiscalitatea nu o poţi disciplina decât prin informatizare şi nu prin ştampile şi câte o hârtie în plus, nici creditarea nu se va putea înviora la un nivel confortabil de risc prin aceeaşi birocraţie. Iar educaţia, financiară sau de altă natură în orice societate este în directă corelaţie cu maturitatea şi exerciţiul de piaţă al acelei societăţi în ansamblul ei. Nu o vom face prin formulare de informare de câteva zeci de pagini sau prin contracte de alte zeci. Paradoxal, excesul de informaţii poate avea aceleaşi efecte ca şi lipsa lor. Dacă numărul de caractere din toate aceste documente a ajuns aproape cât „Baltagul“, s-ar putea ca instrumentele de educaţie financiară să fie altele.

Ştiu că nu există o lume ideală, dar există evoluţie, învăţare şi maturizare. Condiţia esenţială să măsurăm evoluţia este să recunoaştem onest care este nivelul de plecare. Aşa cum s-a întâmplat peste tot în lume, am convingerea că şi noi vom creşte, vom învăţa, ne vom educa şi maturiza împreună, clienţi şi bănci în egală măsură…