E foarte greu să fii mitocan în Viena. Nu e imposibil, dar e mult mai greu decât în Bucureşti.
Simt nevoia să scriu despre frumos pentru că îi duc dorul, în fiecare zi. Şi pentru că simt că îşi pierde locul şi îşi schimbă sensul. Mi se pare că urâtul câştigă teren şi adepţi. Când în jur e urât, nu mai e aşa urât să înjur sau să scuip, să arunc pe jos, să arăt şi să mă port agresiv şi grosolan. Devine normal, pentru că sunt la fel cu mediul. Devine norma care se uită chioråş la frumos, la îngrijit, la elegant, la decent.
E greu să creşti oameni frumoşi în locuri uråte. Şi e foarte greu să fii mitocan în Viena. Nu e imposibil, dar e mult mai greu decåt în Bucureşti. E mai greu pentru că nu-ţi vine să te porţi uråt cånd eşti înconjurat de clădiri frumoase, de parcuri cu statui splendide, de oameni care se poartă frumos cu tine deşi nu te cunosc, de străzi şi maşini curate, peste care noroiul şi praful nu s-au mai aşezat de dinainte să te naşti tu.
Prin contrast, nu contenesc să mă minunez de cåt de uråt şi lipsit de imaginaţie se construieşte în Bucureşti. Majoritatea clădirilor pentru birouri sunt masive şi grosolane. Sunt impunătoare, uitånd să emane fineţe, eleganţă, stil. Vilele de locuit sunt înghesuite şi epatante. Principala preocupare e pentru o suprafaţă construită cåt mai mare. Nu contează că în jurul pereţilor nu mai rămåne nimic, că se termină la doi metri de cei ai vecinilor. Contează să fie cåt mai mare. Armonia, potrivirea cu ce e în afară nu mai reprezintă un criteriu de valoare. S-ar putea ca în interiorul birourilor şi vilelor să fie foarte frumos. Dar ce ne facem totuşi cu locurile prin care trecem, zi de zi, cu locurile care dau aerul şi spiritul unei comunităţi? Putem să le uråţim oricåt fără să ne mirăm de ce lumea merge încruntată şi încråncenată pe stradă?
Ce-i de făcut? Ar fi mai multe, dar, în primul rånd, cred că ar fi de făcut o restauraţie a frumosului drept criteriu important, atåt în viaţa privată, cåt şi în cea publică. Ca aproape orice altceva, gustul pentru frumos se educă. Cånd am fost în Philadelphia, SUA, acum trei ani, am dat acolo peste o reglementare a municipalităţii care m-a umplut de admiraţie. Fiecare dezvoltator imobiliar era obligat să vireze într-un cont special o cotă procentuală (undeva sub 1% mi se pare) din valoarea investiţiei, bani destinaţi exclusiv realizării de opere de artă în spaţiul public. Cu aceşti bani, prin grija primăriei, dar cu ajutorul unor ONG specializate, se pictau pereţi exteriori, se redecorau parcuri, se amenajau grupuri statuare sau fåntåni cu sisteme cinetice şi de lumini moderne şi multe altele asemenea. Oraşul începea să arate ca un muzeu în aer liber – şi nu mă refer doar la centrul lui, ci şi la zone sau cartiere pentru care frumosul fusese fie o îndepărtată amintire, fie o iluzie de neatins.
Visez la o organizaţie non profit care să aibă ca unic scop, şi la noi, înfrumuseţarea spaţiului public prin acte estetice şi culturale. Care să împånzească peticele de verdeaţă de pe şi dintre străzi cu opere de artă accesibile. Nu cartofi traşi în ţepe de miliarde de lei, nici lucrări monumentale care să te privească de sus, ci lucrări aşa, cam de un stat de om, cu istorioare sau fotografii sau citate långă ele, din care privitorii să plece cu ceva nou, cu o idee, cu un zåmbet, cu un gånd bun. Cred că aşa o înfrumuseţare a spaţiului public ar fi calea cea mai scurtă către înfrumuseţarea spaţiului privat, care apoi să trimită în spaţiul public oameni mai frumoşi. Să mai zåmbim şi noi cånd ne uităm unii la alţii.
