Voi începe prin a schița câteva elemente care au dus la organizarea acestei manifestații. Premisa de la care pornim este o distincție între cei care au anunțat manifestația și au promovat-o și cei care au luat decizia organizării. Pe aceștia din urmă îi voi numi, în continuare, „conducători”. Și când scriu „conducători”, mă refer atât la George Simion și ceilalți lideri din „vitrină”, cât și la centrele de putere care sprijină acest partid. 

Un prim element operațional este intenția vădită a conducătorilor de a ocupa un spațiu public „clasic”, într-un moment de oarecare acalmie publică. Prin spațiul public „clasic” înțeleg televiziunea, radioul și ziarele online. În acest spațiu, de peste doi ani, AUR nu a fost prezent decât ca obiect al unor comentarii care au insistat pe partea de bârfe și scandaluri. Desigur, în primă instanță, când nu te știe nimeni, bârfele și scandalurile sunt folositoare pentru creșterea notorietății. De la un anume punct, însă, acestea trebuie trecute în plan secund și trebuie scoasă în față partea „serioasă” a mișcării. Duminică, 2 octombrie, în București, poate fi un moment în care AUR-ul să devină, din obiect, subiectul unui mesaj politic. 

De la apriția neașteptată din toamna lui 2020 și până acum, AUR nu a făcut decât să se contrazică în mesajele pe care le-a lansat în spațiul public. S-a dorit un partid naționalist, dar nu a făcut nimic în acest sens, s-a dorit un partid antisistem, dar a devenit parte a sistemului, s-a dorit a fi un partid care să apere interesele oamenilor simpli, dar a migrat, din punct de vedere economic, către dreapta spectrului politic. 

Acum, punctul forte declarat al manifestației pare să fie reprezentat de creșterile de prețuri la energie și combustibili. Plecând din acest punct, fluturașii distribuiți prin oraș cheamă la demiterea (unor membri ai) Guvernului și, în caz de eșec al unui nou guvern, la alegeri anticipate. Firește, aceste solicitări nu pot fi puse în operă prin simpla mobilizare a unor simpatizanți în Piața Victoriei. AUR este un partid parlamentar și dacă parlamentarii AUR nu reușesc să formeze majorități care să corecteze derapajele executivului, atunci este obligatoriu ca respectivii parlamentari să iasă în spațiul public și să arate ce au vrut ei să facă bun și majoritatea nu le-a permis.

Deci manifestația de duminică este o manevră de comunicare politică. Prin această manevră, AUR vrea:

  1. să se asocieze univoc cu lupta împotriva creșterii prețurilor la energie (adică să aibă un punct „serios” în oferta politică);
  2. să profite de acumularea de simpatie pe care o evidențiază mai multe sondaje (adică să convertească simpatizanții încă nehotărâți în susținători din nucleul dur); 
  3. să oblige la subordonare o mulțime de partidulețe de orientare suveranistă (apărute, în ultima vreme, în spațiul public). 

Față de cele de mai sus, cititorul critic mă va întreba precum personajul lui Marin Preda: „pe ce te bazezi?”. Desigur, mi-e greu să susțin că acei „conducători” la care m-am referit au gândit exact în termenii pe care i-am enunțat, dar consecințele în spațiu public sunt, cu siguranță, cele enumerate. 

Demersul AUR are, însă, și o serie de puncte slabe. 

Mai întâi, mi se pare evident că în acest moment nu mai există apetit pentru manifestații de mare anvergură. Apoi, tema creșterii prețurilor, deși alarmantă, nu a început să genereze facturi de neplătit pentru marea masă a cetățenilor. Mai degrabă, exemplele care s-au fluturat prin presă au părut a fi niște baloane de încercare decât niște situații dramatice ale persoanelor în cauză. Pe scurt, tema este abordată prea devreme și într-o manieră care nu va fi o explozie de revoltă și furie. Cu alte cuvinte, va fi un protest „bine temperat”, atât cât să permită, vreo două-trei zile, accesul mesajelor difuzate la manifestație la posturile de televiziune. 

În al doilea rând, opoziția pe care o face AUR nu vizează cauza profundă a acestor creșteri de prețuri. Asemenea creșteri de prețuri sunt anunțate peste tot în Uniunea Europeană și sunt motivate, îndeobște, prin decizia Occidentului de a renunța la gazul și petrolul din Rusia, ca sancțiune pentru războiul din Ucraina. Or, manifestația AUR nu atacă problema războiului și nici măcar problema poziției României în cadrul Uniunii Europene. Nu discut dacă actuala Putere vede corect interesele țării, dar nu se poate contesta consecvența politicii pe care o duce. Nu știu dacă actuala Opoziție (și aici includ și USR) are o viziune mai bună, dar constat că este inconsecventă în problemele de fond și singura revendicare reală este dorința de a ajunge la Putere.

Să presupunem, prin absurd, că în Piața Victoriei se adună 200.000 de demonstranți, că acest protest se transformă într-un maraton ca acela din Piața Universității din 1990 și că demonstrații similare se vor petrece prin contagiune în toate marile orașe ale României. Să mai presupunem că în fața acestui val de contestare guvernul Ciucă demisionează, că nu se poate constitui nici un alt guvern pe actuala compoziție a Parlamentului, că se se organizează alegeri anticipate pe care AUR le câștigă cu 60% din voturi. În această situație, liderul AUR, George Simion, va fi însărcinat să formeze un nou guvern. 

Ce va face premierul George Simion? Din două, una: sau va scoate România din Uniunea Europeană și NATO, sau va continua politica actualului guvern! A rostit George Simion sau vreun alt lider AUR vreo vorbuliță despre ieșirea sau măcar suspendarea României din structurile NATO și ale Uniunii Europene? Nu! Și nici nu va exista, zic eu, o asemenea situație. Mult zgomot pentru nimic! 

Se vorbește mult, îndeosebi, pe rețelele sociale despre o implicare a serviciilor secrete în constituirea și dirijarea AUR. Nu am informațiile necesare nici pentru a confirma, nici pentru a infirma o atare implicare. Ceea ce se vede, însă, cu ochiul liber este că AUR drenează simpatiile (și voturile) unui segment important al populației prin frânturile de discurs patriotic și naționalist ale liderilor săi. Pentru promisiunea de „naționalism”, AUR nu furnizează, însă, acțiunile concrete așteptate de public. În schimb, prelungește promisiunile. Publicul respectiv este îndepărtat, încet-încet, de la nemulțumirea profundă și purtat cu vorba spre zone mai puțin sensibile ale dezbaterii.

O regulă de bază, în orice strategie politică, este „construirea dușmanului”. Dacă dușmanul este de carton, atunci și bătălia politică este o mascaradă de bâlci.