Alţi fiscalişti invocă „libertatea“ posibilităţii de recalificarea a unor activităţi din independente în dependente – deşi, să recunoaştem, actuală formă a criteriilor (aplicabile în cauză) este mult mai coerent structurată comparativ cu cea iniţială. În fine, nu puţini practicieni din domeniu fac trimitere la aria de acţiune – apreciată ca fiind extrem de generoasă – pe care organele fiscale o au la dispoziţie pentru ajustarea valorii unei tranzacţii, prin raportare la substanţa economică a acesteia, conform art. 11 Cod fiscal (atenţie, nu numai în cazul persoanelor afiliate, fie ele rezidente sau nerezidente).
În acest context, nu are cum să nu surprindă extinderea recentă a posibilităţilor de intervenţie ale organului fiscal, iar publicarea (în data de 14 noiembrie 2011) a Ordinului nr. 3389 – prin care sunt reglementate cinci metode de stabilire prin estimare a bazelor impozabile – este un exemplu „sugestiv“ în acest sens, cu atât mai mult cu cât existau deja art. 67 din Codul de procedură fiscală şi normele metodologice aferente, „dedicate special“ tocmai stabilirii prin estimare a bazei de impunere. Referitor la Ordinul nr. 3389/2011, sunt destul de curios să văd cum se va aplica în practică, spre exemplu, metoda marjei nete – deoarece, pe fond, rezultă că Fiscul îmi va stabili cât de profitabil trebuie să fiu, în funcţie de sectorul de activitate în care mă poziţionez?!? Sau cum se va aplica metoda sursei şi cheltuirii fondurilor, din moment ce, în esenţă, orice cheltuială ce excede veniturilor declarate este considerată un venit nedeclarat?!? Cum mai rămâne cu Codul fiscal şi cu deducerea cheltuielilor în scopul obţinerii de venituri impozabile, fără a exista, explicit, obligaţia materializării efective în obţinerea unor venituri suplimentare?!? Şi încă un mic „amănunt nesemnificativ“: demersurile organelor fiscale (în direcţia cuantificării relevanţei stărilor de fapt fiscale şi, implicit, repoziţionării raporturilor juridice fiscale) trebuie să se circumscrie, din punct de vedere procedural, limitelor impuse de prevederile Titlului III Cap. III Cod procedură fiscală, referitoare la administrarea şi aprecierea probelor în domeniul fiscal. Plus faptul că, anterior eventualei estimări, organele fiscale trebuie să probeze faptul juridic generator al impunerii, adică derularea unei activităţi impozabile generatoare de venituri nefiscalizate.
La urma urmei, problema esenţială în cauză, personal, cred că rezidă în aria de aplicabilitate a respectivelor metode. Vizează metodele de estimare doar firmele cu un comportament de tip „fantomă“? În regulă atunci, sunt bine-venite. Totuşi, în perversitatea lor subtilă, aparent nevinovată, textele de lege fac trimitere la situaţia în care „evidenţele fiscale şi contabile sunt incorecte…“. Adică, cum vine asta? Şi cu metodele clasice de control ce mai facem. Sau cu posibilitatea depunerii de declaraţii rectificative? Deci, te sustragi sau nu verificărilor fiscale, pui sau nu la dispoziţie evidenţa contabilă, nu mai contează, ai greşit, organul fiscal poate aplica stabilirea bazelor de impunere prin estimare. Dar, evident, nu o va face niciodată, dar niciodată, în mod abuziv sau discreţionar…
Dragoş Pătroi este managing partner DRP TAX WIZARDS