Despre semnificația încoronării monarhului s-a mai scris, poate, în zilele respective, dar credem că nu strică o evidențiere a elementelor simbolice și mitologice (și, în general, culturale) ale acestui ritual. 

Monarhia este unul dintre cele mai vechi sisteme de guvernare din istoria omenirii. După  formele comunitare din preistorie (de altfel, insuficient cunoscute), monarhia a fost, până la Primul Război Mondial, cea mai frecventă formă de guvernământ și cea mai prestigioasă din istorie. De altfel, însăși istoria, ca demers cultural conștient, s-a organizat în jurul descrierii faptelor și bătăliilor regilor. Monarhia este inseparabilă de credința în divinitate și, de la început și până astăzi, pretutindeni, Regele a fost considerat ca având puterea emanată de la Divinitate – monarhia fiind de drept divin.

În această descriere, monarhul este, pe de o parte, reprezentantul divinității pentru supușii săi, dar este, în același timp, și reprezentantul comunității pe care o conduce în fața divinității. Dacă vedem astfel lucrurile, atunci orice moarte a unui suveran înseamnă, simbolic, moartea întregii comunități în fața divinității, iar încoronarea unui nou suveran reprezintă re-nașterea comunității respective în fața divinității. Este binecunoscută formularea: Le Roi est mort, vive le Roi! De asemenea, poate mai puțin cunoscută de către europeni este cutuma japonezilor de a asocia domnia unui împărat cu o eră (sau o epocă) al cărei nume semnifică aspirațiile societății în momentul întronării noului împărat. 

Din acest punct de vedere, încoronarea unui rege într-un regat important a fost întotdeauna în istorie un eveniment care în psihologia socială, a fost asociat cu o re-naștere a întregii societăți respective. Este drept că în epoca modernă (în general, după 1815) monarhiile au încetat să fie o realitate intangibilă omului de rând. Epoca burgheză a stins aura divină a monarhilor, iar în mijloacele de comunicare în masă cancanurile de la curțiile regale au devenit o rubrică favorită a publicului. Cu alte cuvinte, simbolistica monarhiei s-a topit și instituția s-a desacralizat. Pe de altă parte, odată cu preluarea pârghiilor puterii politice de către guverne, constituite mai mult sau mai puțin democratic, cea mai mare parte a monarhiilor a dispărut, iar forma dominantă de guvernământ în a doua jumătate a secolului XX, a devenit republica.

În mileniul III, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a rămas cea mai puternică și cea mai prestigioasă instituție monarhică din lumea occidentală. Lunga și echilibrata domnie a Reginei Elisabeta a păstrat, poate paradoxal, prestigiul monarhiei într-o lume din ce în ce mai republicană, cu toate că derapajele din familia regală (inclusiv divorțul prințului, la acea vreme, Charles) au zdruncinat serios imaginea nu doar a casei regale, ci și a monarhiei ca instituție. În Regatul Unit se fac sistematic sondaje în care, printre altele, se chestionează atitudinea cetăținlor față de monarhie. Deja, de peste douăzeci de ani, se manifestă o scădere constantă în susținerea monarhiei care regim de guvernare. Probabil doar conservatorismul tradițional al britanicilor a făcut ca până în acest moment să nu se pună în mod serios problema politică a schimbării formei de guvernământ. Totuși, independentismul Scoției este asociat clar cu alegerea pentru republică.

Având în vedere cele de mai sus, opțiunea casei regale pentru o încoronare tradițional-spectaculoasă a Regelui Carol al III-lea ne sugerează câteva motivații/idei, atât de ordin strategic, referitoare la viitorul pe termen mediu și lung al monarhiei, cât și de ordin tactic și comunicațional, referitoare la impactul ceremoniei asupra publicului din regat, dar și din lume. 

Prima dintre aceste idei directoare este aceea că: „monarhia britanică este cea mai importantă și mai prestigioasă din lumea contemporană, iar gloria acestei monarhii trebuie marcată corespunzător”. Participarea, practic, a tuturor țărilor lumii, fie prin șefii de stat, fie prin reprezentanți speciali ai acestora, a ținut să sublinieze apăsat această importanță. La fel de semnificativă este neinvitarea unor țări: Rusia, Iran, Coreea de Nord, Venezuela. Această respingere este, în mod evident, legată de conflictul din Ucraina. Desigur, monarhia britanică este constituțională, iar regele nu face, propriu zis, politică. Tocmai de aceea respingerea câtorva țări care au o asociere politică directă cu Federația Rusă este un semnal simbolic foarte clar al fracturării lumii. Acest semnal nu ar fi putut fi dat nici de președintele Statelor Unite sau de prim-ministru britanic și nici de secretarul general al NATO. Discursurile publice ale acestora spun, la unison, că entitățile respective nu se află în conflict cu Rusia, ci doar sprijină Ucraina. Neinvitarea Rusiei la ceremonia încoronării spune ceea ce politicul nu a spus până acum: Rusia este inamicul nostru (împreună cu Iran, Coreea de Nord, Venezuela etc.).

O a doua idee care a fundamentat întreg ceremonialul a fost aceea a unei tradiții aproape milenare. Mai mult decât atât, asocierea Regelui Carol al III-lea cu prințul William și cu fiii acestuia în fotografiile oficiale, sugerează o continuitate de la care casa regală nu se va abate. Pe parcursul ceremoniei, BBC a transmis mai multe secvențe în care participanți obișnuiți de pe traseu repetau ideea că asistă la un eveniment care are loc „o dată în viață”. Probabil că respectivii cetățeni erau foarte sinceri în spusele lor, dar selectarea acestor cuvinte și inserarea lor în narațiunea televizată a avut darul de a sublinia o continuitate inexorabilă a monarhiei britanice. 

Elementele de spectaculos tradițional: caleașca de aur, gărzile și fanfara călare, coroanele și mantiile regelui și reginei, amănuntele legate de ungerea monarhului și scrupulozitatea ceremonialului din biserică, precum și fastul și bogăția au transmis publicului ideea că monarhia este o valoare a britanicilor și că ea reprezintă un nucleu al identității acestora. Iar o valoare nu poate să se prezinte sărăcăcios, auster, meschin. Este important să subliniem acest mesaj pentru că, în lunile de dinaintea încoronării, au existat multe voci care au criticat: instiuția monarhiei ca principiu, cheltuielile care urmau să fie angajate într-o perioadă de criză economică, atitudinea lipsită de modestie sau care sugera că viitorul monarh va fi mai activ politic decât Regina Elisabeta. 

Aceste critici, având, firește, multe argumente valide au creat, de fapt, o presiune de tip politic, aproape un fel șantaj. Mesajul era: „monarhia este, oricum, ceva anacronic, ea reprezintă pentru finanțele publice o povară inutilă și, dacă, totuși, am putea accepta, de dragul tradiției, perpetuarea monarhiei, atunci aceasta ar trebui să se reducă, inclusiv din propria inițiativă a monarhului, la o instituție „burgheză”, modestă, care să renunțe la atitudinea aristrocratică, depărtată de preocupările cetățenilor obișnuiți”.

De ce spunem că aceasta este o presiune de tip politic? 

Anglia, începând din secolul al XVII-lea, continuată, ulterior, de Imperiul Britanic și Regatul Unit, a fost până la sfârșitul Primului Război Mondial cea mai mare putere a lumii. De facto, după 1920, dar mai ales după 1945, cea mai mare putere a lumii a devenit SUA. Cu toate acestea, între Londra și Washington există o „mașinărie” care face ca în multe privințe Regatul Unit să păstreze o preeminență în fața americanilor. „Mașinăria” respectivă are, în primul rând un nucleu cultural, dat de limbă și instituțiile statului, dar și un nucleu financiar-bancar ale cărui ramificații sunt greu de înțeles. Între Wall Street și City legăturile sunt mult mai strânse decât își poate imagina un om obișnuit. 

Nu în ultimul rând, există o serie de organizații discrete ale căror centre de comandă sunt distribuite între Regatul Unit și Statele Unite, dar această distribuiție pare să fie mai mult în favoarea Regatului Unit. 

Un exemplu care ar putea fi, la limită, un argument în favoarea acestei aprecieri este participarea la actualul conflict din Ucraina. Oficial, avem de a face cu o intervenție armată, o agresiune, a Federației Ruse în Ucraina. Luptele s-au purtat și se poartă între militari ai Federației Ruse și detașamente de mercenari, care poartă însemnele nației ruse, pe de o parte, și militari ai Ucrainei, sprijiniți de detașamente de voluntari, care poartă însemne ucrainene, de cealaltă parte. Forțele ucrainene primesc sprijin (echipamente, arme și muniție) din partea țărilor NATO. Deși NATO este o organizație în care membrii au un statut egal, totuși, toată lumea știe că Statele Unite, fiind cea mai mare putere militară a lumii, și cel mai important cotributor la bugetul NATO, au și cuvântul cel mai greu de spus în politicile și acțiunile alianței. Cu toate acestea, un observator atent constată că disputele verbale publice cele mai ascuțite au avut loc între reprezentanții la vârf ai Federației Ruse și cei ai Regatului Unit. Cele mai agresive sau belicoase declarații nu au fost făcute de Joe Biden sau Anthony Blinken, ci de Boris Johnson și Liz Truss. De partea cealaltă, mai mulți politicieni ruși de rang secund au făcut declarații agresive, nu la adresa Statelor Unite, ci la adresa Marii Britanii. Zvonurile (venite, e drept, pe filieră rusească) despre personalul militar din NATO aflat în Ucraina, se referă nu la cetățeni americani, ci la cetățeni britanici și polonezi. Într-un cuvânt, e ca și cum, în cadrul NATO, Regatul Unit gestionează treburile din Europa de Est, iar Statele Unite se preocupă de aspectul global și de Extremul Orient. 

Iată de ce încoronarea Regelui Carol al III-lea are, în mod evident, și o componentă geopolitică. După Brexit, Marea Britanie își redefinește rolul de putere gloablă, printr-o asociere mult mai strânsă cu Statele Unite și o distanțare vizibilă de rolul european.