În mod evident, nu o să scriu despre modul în care se calculează pensiile. O să scriu despre cum se calculează şi se plătesc contribuţiile sociale. Ne-am obişnuit ca cele mai importante contribuţii (la pensii, la sănătate şi la şomaj) să fie împărţite între angajat şi angajator. Evident, aceasta este situaţia în cele mai multe cazuri, adică în cazul contractelor de muncă. Pentru alte categorii de venituri, alte reguli. Unii mai mult, alţii mai puţin, după cum îl duce pe contribuabil capul propriu sau capul consultantului. Totul ţine de excepţiile la fiecare dintre regulile stabilite prin multele reglementări în vigoare. Unii pot să ocolească plata lor, alţii, nu, depinde de cât au fost de influenţi la stabilirea privilegiilor. Unii plătesc puţin şi beneficiază de foarte mult, alţii plătesc mult şi primesc puţin. C-aşa e-n tenis, vorba regretatului Caragiu. Mă întreb cum ar fi dacă ne-ar veni mintea la cap şi am avea o abordare unitară, bazată pe mult trâmbiţatele principii ale solidarităţii şi contributivităţii (ambele încălcate în noua lege a pensiilor)?
Să explic cum văd eu lucrurile. În primul rând, toate contribuţiile sociale sunt introduse în Codul fiscal, pentru a asigura o reglementare unitară, atât ca bază de calcul, cât şi ca terminologie; în al doilea rând, se renunţă la împărţirea contribuţiei între angajat şi angajator şi stabilirea unui singur procent de contribuţie, în sarcina angajatului, evident cu stabilirea obligaţiei legale de a majora salariul brut pentru a nu afecta salariul net.
De exemplu, la un salariu brut de 100 lei şi o contribuţie a angajatului de 10%, iar a angajatorului de 20%, echivalentul ar fi o contribuţie a angajatului de 25% dintr-un salariu de 120 lei. Costul total al angajatorului rămâne 120, netul angajatului tot 90, iar contribuţia tot 30. Avantajul: dacă această logică ar fi extinsă la toate tipurile de venituri şi de contribuţii, şmecheriile ar înceta, iar principiile ar triumfa! Last but not least, baza de calcul a tuturor contribuţiilor plafonată la un nivel rezonabil, de maxim patru salarii medii, urmând ca prin lărgirea bazei de calcul şi îmbunătăţirea administrării, plafonul să poată scădea în viitorul apropiat la trei salarii medii sau chiar mai puţin. Neintroducerea unui plafon al bazei de calcul ar putea duce la creşterea gradului de neconformare şi ar zădărnici orice eforturi de lărgire a bazei de contribuabili, deci ar face întregul sistem la fel, dacă nu chiar şi mai nesustenabil decât este acum. În mod evident, dacă un astfel de sistem, simplu şi eficient ar fi implementat, pasul următor ar fi unificarea tuturor contribuţiilor sociale în una singură, cu beneficii imense atât în planul eficienţei, dar şi cel al imaginii de ţară care gândeşte. Cine ar avea de câştigat? Eu cred că majoritatea imensă a românilor. Cine pierde? Nimeni, dar privilegiaţii care s-au obişnuit să primească fără să plătească vor fi nevoiţi să plătească şi ei.
