N-aș fi vrut să abordez acest subiect, întrucât ne aflăm, evident, într-un moment critic, de mare tensiune internațională, în care mass media și, implicit, opinia publică tind să reacționeze emoțional, judecând în termeni categorici și punând etichete.
Polarizarea extremă a opiniilor este dublată de o comunicare publică de tip „campanie”, adică de preocuparea fiecărui centru de putere de a impune propriul punct de vedere politic, deci partizan, ca fiind singurul „adevărat”.
Nu sunt analist politic, încă mai puțin analist militar, nu am urmat cursuri de securitate și nici training-uri de reziliență. Știu doar puțină comunicare, oleacă de istorie și un pic de geopolitică, adică discipline care încearcă să privească lumea obiectiv, chiar cinic, dar urmărind procesele de durată și încadrând evenimentele punctuale în această logică „lungă” a istoriei.
Prin urmare, îmi permit luxul de a lua o distanță față de „breaking news” și de a vă spune o poveste văzută de sus și de la oarecare distanță.
În ultimele săptămâni, acțiunile militare, dar, mai ales, cele politice au atins un nivel de agresivitate și, respectiv, intransigență de la care nu mai e loc de dat înapoi. În aceste condiții, mulți cunoscuți mă întreabă: „cât crezi că o să țină războiul?”, iar eu le răspund: „cel puțin zece ani!”. Și constat că ochii care mă privesc se fac mari și fețele interlocutorilor se lungesc… Să mă explic!
Mai întâi, băbește, singura posibilitate ca acest război să se încheie rapid, chiar instantaneu, este „soluția” nucleară. Aceasta este în fapt o non-soluție în care nu există înviși și învingători și pe care discursurile liderilor o flutură mai mult pentru a ridica miza jocului. Chiar presupunând că o singură parte dintre cele aflate în conflict ar folosi arma nucleară, „după” lovitură ar urma reașezări politice, sociale și economice imprevizibile la scară globală. Deci, nu!
În afara acestei excepții, orice război se termină atunci când unul dintre beligeranți (sau mai mulți!) își epuizează resursele – militare, economice, umane, motivaționale. Suntem în preajma unei asemenea situații? Nu! A devenit evident că în acest conflict nu se confruntă doar Federația Rusă și Ucraina.
Prin comparație cu Rusia, Ucraina are resurse limitate, dar, de cel puțin șase luni, înspre Ucraina există un flux constant de bani, arme și logistică din Occident. Volumul acestor ajutoare este uriaș – apropiindu-se de o sută de miliarde de euro, în cele șapte luni de conflict. Cu alte cuvinte, deși nu se recunoaște oficial, întreaga NATO este, mascat, parte în conflict.
De cealată parte, Rusia, în afara resurselor naturale foarte mari, este sprijinită mai mult sau mai puțin direct de o serie de state asiatice, nu atât prin furnizarea de materiale de luptă, cât prin întreținerea unor relații economice reciproc avantajoase.
Pe scurt, pe un teritoriu relativ mic, se înfruntă, practic, toate puterile globale. Este, fără îndoială, un Al Treilea Război Mondial. Deocamdată, operațiunile militare sunt limitate la Ucraina, dar consecințele indirecte se resimt în toată Europa și, mai discret, chiar în SUA.
Deci: Primul Război Mondial a durat patru ani, Al Doilea, șase. Al Treilea…
Firește, războaiele sunt urmate de perioade de pace. Dar trebuie să observăm că perioada de pace este oarecum proporțională cu gradul de violență al războiului care o precede.
Ar trebui să mai vedem că, în ultimii zece mii de ani ai istoriei omenirii, războiul a fost regula, iar pacea, excepția. Nu vă grăbiți să spuneți că, în Europa, de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost pace. Ei, bine, nu! Chiar pace-pace nu a fost! A fost un război mocnit, cu victime puține și „țintite” și fără pagube materiale majore. În Est, au fost revoltele din Ungaria, Cehoslovacia și Polonia.
În Vest, au fost acțiunile – calificate ca „teroriste” – ale ETA, IRA și ale „Brigăzilor roșii”, dar și, de exemplu, ciocnirile dintre valoni și flamanzi din 1968. Arhitectura geopolitică postbelică a permis blocurilor ideologice să „externalizeze” violența prin ceea ce se numesc azi „războaie proxi”: în Coreea, Vietnam, Angola, războaiele din Orientul Mijlociu sau Afghanistan. Căderea comunismului a dus la apariția de noi focare de război. România a fost, în 1990, la un pas de un război civil.
Pe ruinele Uniunii Sovietice s-au purtat războaie în Transnistria, în Abhazia, în Osetia de Sud, în Cecenia, între Azerbaidjan și Armenia, conflict care continuă și acum.
În 1991, în fosta Iugoslavie – un stat mai prosper și mult mai liberal decât România în acea vreme – a izbucnit un șir de războaie care au durat, operațional, până în 1999, dar au lăsat în urmă situații instabile și astăzi. Pentru cine știe să vadă, războaiele din fosta Iugoslavie au fost, în mare măsură, un fel de experiment-pilot al războiului actual din Ucraina.
În al doilea rând, în discursul public, războaiele sunt relatate, tradițional, prin raportarea la perechi de valori sau atitudini etice: libertate-dominație, dreptate-nedreptate, credință-necredință etc. Desigur, și aceste elemente etice au rolul lor, uneori important, dar voi susține că factorul esențial al declanșării războaielor este cel economic.
Mai precis, între două entități oarecare, riscul declanșării unui război devine semnificativ atunci când diferențele de bunăstare generală, de resurse (naturale și tehnologice) și demografice nu mai pot fi gestionate prin relații pașnice (comerț, diplomație, libertate de mișcare).
Nicio comunitate nu poate funcționa în „sistem închis”. De aceea, are nevoie de un „input”, din exterior, de resurse, și de un „output”, către exterior, de produse și de deșeuri. (Exprimarea este pleonastică pentru a accentua ideea.) Dacă nu se îndeplinesc aceste condiții, comunitatea intră în criză economică. Iar o criză economică duce, obligatoriu, fie la prăbușire internă, fie la război.
Sistemul mondial modern nu mai are la dispoziție un spațiu natural de expansiune fără obstacole, adică nu mai are resurse și piețe de desfacere nelimitate. Această direcție a fost observată încă de la începutul secolului XIX și a devenit evidentă în pragul secolului XX. Expansiunea prin colonizarea unor teritorii „virgine”, nelocuite, a fost înlocuită de expansiunea prin război.
A apărut, relativ recent, conceptul de „dezvoltare durabilă”. Nu mă pricep la economie, dar vreau să cred că aceia care l-au creat au argumente puternice în privința viabilității sale practice. Totuși, acest model vine în contradicție cu esența capitalismului liberal, aceea că orice întreprindere trebuie să genereze „cât mai mult” profit. Într-un mediu liber-concurențial, a impune o limitare administrativă a profitului înseamnă a accepta falimentul.
Apropo, e bine să ne amintim că, de prin 2020 încoace, a fost promovat cu insistență, mai ales în partea noastră de Europă, cuvântul „reziliență”!