Dar se află România într-o situație de război? Ca să răspundem cât de cât corect la această întrebare, trebuie să avem în vedere trei paliere: cel formal-diplomatic, cel din teren și cel psihologic.
Formal, România nu se află în război! Dar, tot formal, nici măcar Ucraina și Federația Rusă nu se află în război. Pare caraghios, dar și Ambasada Federației Ruse la Kiev și cea a Ucrainei la Moscova funcționează! Prin conductele care traversează Ucraina spre Occident, Federația Rusă pompează constant petrol și gaze, iar acțiunile militare ocolesc cu grijă aceste conducte. România întreține relații diplomatice cu ambele părți. Acest lucru ar fi putut fi folosit în interesul național. De exemplu, Turcia, stat membru NATO, încearcă în mod constant să medieze conflictul și, în același timp, are relații comerciale foarte lucrative și cu Rusia și cu Ucraina.
Dar, la fel de formal, din lungul șir de conflicte armate purtate în lume după 1945, doar unul sau două au fost războaie „în toată regula”, cu declarații de război, ruperea oricăror legături (diplomatice și economice) etc. Pe acest palier, funcționează, deci, o ipocrizie generalizată.
Pe al doilea palier, în teren, se poartă, fără discuție, un război. Din păcate, se desfășoară operațiuni cu pierderi de vieți omenești, inclusiv în rândurile civililor, și cu distrugeri majore.
În acest război, Ucraina beneficiază, cel puțin de la sfârșitul lunii martie, de un ajutor uriaș: bani, armament performant, pregătire a unor trupe de elită în țările NATO, logistică la cel mai înalt nivel, facilități comerciale, dar și militari voluntari în „legiunea străină”. Așa cum spuneam într-un alt material, o dată cu declanșarea „operațiunii militare speciale”, Federația Rusă a intrat în conflict cu întreaga NATO.
România este membru NATO și, pacta sunt servanda, trebuie să se alinieze la politica generală a Alianței. De asemenea, oficial și independent de NATO, România sprijină Ucraina. Întrebarea este: în ce măsură și cu ce anume?
Oficial, sunt ajutați refugiații. Desigur, este un sprijin firesc, umanitar. Mai puțin cunoscute public sunt sumele alocate pentru refugiați și care este sursa de finanțare pentru acestea. Există o nemulțumire la fel de firească în opinia publică, pentru că sprijinul pentru refugiați este cu mult mai mare decât cel pe care, în situații similare, îl primesc cetățenii români.
Au existat în presă critici ale unor agenți economici care au reclamat că, astă-vară, facilitățile de depozitare din portul Constanța au fost blocate de mărfuri ucrainene, în timp ce mărfurile românești riscau să se degradeze.
Apoi, circulă „suspiciuni rezonabile” potrivit cărora România trimite armament în Ucraina. Acest lucru poate fi legal în raport cu legile țării, poate fi legal și în raport cu convențiile internaționale, dar nu a fost nici o clipă asumat și explicat transparent de către oficialii români.
Cu câteva zile în urmă, ministrul francez al forţelor armate a anunţat că o companie de vehicule blindate de infanterie şi un escadron de tancuri Leclerc vor fi trimise în România. Poate că decizia a fost luată în urma consultărilor cu autoritățile românești, dar această informație nu apare! Cetățeanul român citește că un ministru francez a anunțat. Ulterior, cetățeanul vede că președintele Iohannis „salută” hotărârea Franței. Oare faptul că România este membră NATO înseamnă că orice alt stat membru poate să trimită trupe în țara noastră, așa cum ar trimite niște turiști?
Cetățenii României sunt puși în fața unor fapte împlinite, iar autoritățile reacționează post factum, ca și cum ar fi lucruri fără importanță.
În general, în privința poziției și acțiunilor României, oficialitățile sunt extrem de discrete, aș spune chiar opace. În schimb, devin foarte vehement critice atunci când apare câte o voce care sugerează posibilitatea unor negocieri (așa cum a făcut, recent, Vasile Dâncu, acesta fiind, culmea!, ministrul Apărării), sau care evocă o realitate istorică (așa cum a făcut, în urmă cu o lună, fostul ministru de Externe, profesorul Andrei Marga).
Nimeni nu trebuie să miște în front, narațiunea oficială este că Ucraina trebuie să învingă!
Românii trebuie să accepte această explicație și să nu întrebe nimic despre gestionarea resurselor țării în această situație.
Sunt întru totul de acord că, în vreme de război, trebuie să existe o disciplină guvernamentală și administrativă severă. Sunt de acord, repet, că, în calitate de membru NATO, România și-a asumat niște obligații pe care trebuie să și le îndeplinească.
Aceste voci vehemente sunt președintele Iohannis, premierul Ciucă și ministrul de Externe Aurescu.
Să ne amintim puțin cum a ajuns Klaus Iohannis să aibă „guvernul lui”.
Domnul Aurescu a fost ministru de Externe mai întâi în Guvernul Ponta. După ce Victor Ponta și-a dat demisia, în urma tragediei de la clubul Colectiv, Bogdan Aurescu a fost „recuperat” la Cotroceni, în calitate de consilier pe politică externă.
Domnul Ciucă a fost, între 2015 și 2019, șef al Statului Major General al Armatei. Când mandatul generalului Ciucă a expirat, omul forte din spatele guvernării PSD-ALDE, adică Liviu Dragnea, a încercat să-l înlocuiască. Cel care s-a opus, cu o energie și o vehemență surprinzătoare, a fost președintele Iohannis. În mai 2019, Liviu Dragnea a primit „cartonașul roșu”, astfel încât generalul Ciucă a rămas șeful SMG până în octombrie 2019, când a fost trecut în rezervă și, după câteva zile, a devenit ministrul Apărării Naționale în Guvernul Orban. Klaus Iohannis i-ar fi spus lui Ludovic Orban că poate să facă guvernul cu cine vrea, dar la Apărare să fie Ciucă și la Externe, Aurescu.
Încă din vara lui 2019, când ALDE a ieșit de la guvernare, se zvonea că președintele Iohannis vrea să-l pună pe Ciucă prim-ministru. Au fost, însă, necesare mai multe manevre, pentru a îndepărta USR-ul și pentru a „europeniza” PSD-ul, astfel încât Nicolae Ciucă să fie un premier cu o majoritate care să nu pericliteze nici un fel de decizie guvernamentală.
Cine și-ar fi închipuit, în 2019, că urmau să vină pandemia și războiul?!
