Fiecare dintre participanții la o negociere comercială îşi organizează ,,materia” în interese ,,ofensive” şi interese ,,defensive”. Cele ofensive acoperă domeniile (industrii, firme) unde țara respectivă are un avantaj competitiv puternic, deci în care în urma eliminarii piedicilor la export în urma negocierii îşi poate creşte vânzările. Interese defensive sunt în sectoarele care pot avea de suferit de pe urma concurenței sporite din partea cealaltă. Între economii industrializate sofisticate, în acelaşi sector pot exista şi interese ofensive şi defensive: de exemplu maşini, electronice şi medicamente se vând în ambele sensuri peste Atlantic, în funcție de gusturi şi performanțe de nişă. În mare, Europa este defensivă în domeniul agricol intensiv sau industrializat (cereale, carne de vită, carne de porc) pentru că modelul american este mai eficient, şi este ofensivă pe vinuri, brânzeturi sau ulei de măsline, unde numele şi calitatea bat eficiența de tip industrial. În domeniul auto, industriile de pe ambele maluri ale Atlanticului vor deschidere mai mare a pieței şi cred că vor avea de câştigat şi din eliminarea taxelor şi din armonizarea regulilor, marii jucători producând şi în SUA şi în UE (Ford are uzine în Spania, Portugalia, Germania, Franța şi România). Europa este ofensivă în materie de achiziții publice, adică vrea acces mai mare la licitații publice la nivel federal şi sub-federal în SUA, în timp ce SUA sunt ofensive în servicii profesionale sau servicii prestate în mediul online.

 

A fi ofensiv şi defensiv, după caz, în raport cu cealaltă parte, nu înseamnă a fi ,,anti”. În UE există o tendință radicală de a respinge TTIP indiferent de conținutul lui final, dar şi opusul, de la unii dintre suporteri: de a vedea unele asperități ale negocierii ca anti-americanism (acela sigur prezent la unii dintre opozanții radicali). Negocierea însăşi este o dovadă de încredere reciprocă fundamentală, dar în interiorul procesului tensiunile sunt inevitabile şi nu trebuie considerate nici aroganță americană, nici complex de superioritate european: şi în familie negocierile sunt dure.

 

Ritualul unei negocieri arată în mare astfel: la început se stabileşte o hartă a negocierii, adică părțile cad de acord care sunt domeniile puse pe masă, pretabile la schimburi reciproc avantajoase. Tendința pentru ,,acorduri de noua generație” este ca această hartă să fie cât mai completă. Fiecare încearcă, totuşi, să-şi excludă domeniile foarte sensibile. Europa a exclus, de exemplu, domeniul cultural, la presiunea Franței, sau importurile de animale crescute cu hormoni. SUA a exclus aşa numita ,,Lege Jones” care interzice ca transportul maritim între porturile americane şi în apele americane să se facă altfel decât cu nave sub pavilion SUA, construite în SUA şi cu echipaj american. Aproape ,,linie roşie” este considerată şi prioritatea dată firmelor americane la anumite achiziții publice (,,Buy American”).

 

Negocierea are trei mari capitole: acces la piață, reglementare, şi reguli generale.  Accesul la piață include tarife pentru bunuri, servicii, acces reciproc la investiții în domenii până acum protejate, şi achiziții publice. Capitolul de reglementări cuprinde reguli tehnice, de sănătate umană sau animală, respectiv reguli specifice în domeniile: auto, maşini unelte şi electronice, produse chimice, medicamente, cosmetice, aparate medicale. Tot aici de discută procesul prin care s-ar ajunge la o aliniere a stilurilor de reglementare pe termen lung. Regulile generale cuprind: energia şi materiile prime, mediul, drepturile muncitorilor, IMM-uri, transparența, simplificarea procedurilor vamale, concurența şi întreprinderi de stat.

 

În faza de început a negocierii se discută subiectele cele mai puțin sensibile, iar pe final cele mai delicate, defensivele fiecărei părti, fiecare concesie proprie fiind compensată cu o concesie judecată ca fiind aproximativ echivalentă din partea cealaltă. De exemplu, accesul la piața americană de achiziții publice s-ar putea ,,cumpăra” (sau nu) cu acces sporit pentru SUA la piețele agricole europene. Cât acces, pentru ce produse, cu ce reguli, sunt judecăți de făcut de experții şi politicienii de ambele părți, sprijiniți sau huliți de lobby-uri acoperind tot spectrul de interese din fiecare societate. O reteță generală de succes nu există.

 

Pentru partea de tarife, situația de start este de inegalitate între UE şi SUA: cu o medie de 5.2% UE îşi protejează piața mai mult decât SUA, care are o medie de 3.5%. În negociere cu cât ai tariful mai mare, cu atât ai mai multă muniție, pentru că ai de unde să cedezi. SUA are vârfuri tarifare la țesături (40%), la îmbrăcăminte (32%), la pielărie şi încălțăminte (56%). O curiozitate istorică este ,,taxa pentru pui”' sau ,,taxa Volkswagen”, introdusă de administrația Johnson pe 7 ianuarie 1964, pentru a penaliza Europa în ,,războiul puilor”, în urma creşterii masive a taxelor vamale la importurile de pui americani între 1961-1963. Cancelarul german Konrad Adenauer avea să explice că jumătate din corespondența lui cu Kennedy, care inclusese criza Berlinului, invazia Cubei şi alte subiecte sensibile, ,,fusese despre gaini". Taxa, de 25%, cu iz electoral, aplicată camionetelor (de fapt) Volkswagen, devenite la vremea aceea supărător de competitive, este în vigoare şi în ziua de astăzi şi unii spun că explică relativa ramânere în urmă a sectorului american de profil, protejat de concurență o jumătate de secol.  

 

Pentru partea de reguli, câteva exemple din ce caută negociatorii europeni să elimine sau să îmblânzească, şi invers: standarde americane care fac exportul imposibil, greu sau foarte costisitor ; proceduri de certificare, omologare, stabilire a conformității și inspecție pentru acces pe piața americană excesive prin cost, natură, amploare sau durată ; obligația de a obține licențe costisitoare de import în SUA; inspecții obligatorii în UE practicate de autorități americane ; măsuri sanitare și fito-sanitare care îngreunează excesiv exporturile de produse agricole, alimentare sau băuturi ; reguli, interdicții sau proceduri care limitează canalele de distribuție în SUA; proceduri vamale lungi sau excesive birocratic; reguli legate de etichetare a produselor care fac imposibilă punerea unui produs pe piață;  proceduri și reguli diferite de la un stat component al federației americane la altul.

 

Interesele ofensive ale României, desprinse din statistici, discuții cu industria şi intuiție, care vor fi sau nu confirmate de consultarea natională lansată, sunt în cel puțin următoarele domenii: componente şi accesorii auto, produse intermediare din industria constructoare de maşini şi chimică, electronice, pielărie şi încălțăminte, produse agricole (România a fost anul trecut primul exportator de porumb bio în SUA). Nu există un domeniu care să pară menit să piardă de pe urma TTIP, dar şi aici vom afla mai multe în urma consultării naționale.

 

Săptămâna viitoare voi fi în SUA, pentru intâlniri cu Negociatorul Şef american Dan Mullaney, şi cu un număr de membri ai Congresului şi Administrației, mai ales pe teme de energie. Următorul articol va fi deci peste două săptămâni, şi va fi despre energie în TTIP şi mizele sale colosale.