Modalitatea de desemnare să fie o chestie foarte democratică, un proces foarte democratic, în care toţi membrii de partid să se regăsească în acel candidat, să îl voteze, să îl aleagă, fiindcă ataşamentul acesta sau suportul pe care îl oferă să se manifeste şi apoi şi în campanie.”

Năzbâtia de mai sus se poate numi post-politică!

La ce mai e bun un partid, dacă nu e în stare să aibă un lider care să conducă și care lupte pentru cea mai importantă funcție de putere în stat? În spatele acestei declarații stă, însă, o mare parșivenie.

Cine va fi viitorul președinte al României? Cu mare probabilitate, asta se știe, deja, în scenariile elaborate de grupurile de analiză și previzionare (sau, mai pe românește, think tank-uri) afiliate marilor centre de decizie politică ale lumii. Aceste centre de decizie nici nu sunt multe, ajunge o singură mână ca să le numeri. Și, din cât ne putem da seama, în acest moment ele se urmăresc și se „acomodează” reciproc. De aici, o unitate de vederi. Și nu, ceea ce susțin nu este o „teorie a conspirației”.

Dacă ne uităm la situația geopolitică din zonă, este evident că România este un stat mult prea important pentru ca alegerea președintelui să fie lăsată în seama poporului român – l-am parafrazat pe patriarhul diplomației americane, Henry Kissinger. 

Să lămurim, mai întâi, componenta internațională.

În toată istoria ei modernă, România a fost un stat mic, aflat la intersecția unor mari interese ale unor mari puteri. Niciodată, din 1859 până în 1990, șeful statului nu a fost ales, realmente, de popor. Cuza a fost ales de Adunările Elective, ele însele supuse unor jocuri de culise ale marilor puteri. Principele Carol adus în țară prin aranjamentele partidelor politice, iar liderii comuniști, în perioada 1946-1965, au fost impuși de la Moscova. Într-un moment în care, în Uniunea Sovietică, poziția lui Leonid Brejnev nu era încă foarte puternică, după demiterea lui Nikita Hrușciov, Nicolae Ceaușescu a fost ales, totuși, în țară, de membrii Comitetului Central al PMR. Dar alegerea a fost pe criteriul vârstei, ceea ce era, de fapt, un compromis între mai multe tabere, despre care poporul habar n-avea. 

În 1990, prinsă în tăvălugul schimbărilor din țările Europei de Est, România a adoptat democrația reprezentativă ca instrument central al sistemului politic. Adică alegeri libere, începând cu cele pentru funcția de președinte. Nu e locul, aici, să scriu despre contextul alegerilor din 1990 și 1992. Vreau să subliniez doar că au fost alegerile cele mai autentic democratice. Atenție! Nu mă refer la manipulările electorale și discursive. Mă refer strict la participarea masivă și la convingerile cetățenilor, așa cum erau ele atunci. Și mai vreau să accentuez că, în perioada 1990-1995, interesele majore ale Occidentului nu erau focalizate pe România, de unde o oarecare marjă pentru dezbaterile interne.

Începând din 1996, toți președinții României au primit lumină de la Washington. Expresia este metaforică și trebuie înțeleasă nuanțat. Într-un fel, și Nicolae Ceaușescu primise, după 1968, „lumină” de la Washington. 

După 1996, România a intrat clar în zona de influență americană și, firește, asta a reprezentat și reprezintă o condiționare politică, accentuată după intrarea în NATO.

E greu de spus în ce măsură au negociat cu SUA Ion Iliescu și Emil Constantinescu. Memoriile lor și alte documente ce vor apărea peste decenii vor desluși, poate, lucrurile. Este, însă, evident că Traian Băsescu și, mai ales, Klaus Iohannis au fost plasați în „pole position”, în toate cursele electorale, printr-o serie de manevre care, văzute din perspectiva anilor, au fost grevate puternic de influențe externe.

Constituțional, Președintele României are puteri executive limitate, dar controlează serviciile speciale și, indirect, dar semnificativ, armata și justiția. Prin urmare, pentru a controla politic și operațional România este suficient să-l controlezi pe președinte.

De aici decurge o anomalie a României din ultimii 15-20 de ani: nu mai avem un președinte a cărui putere este generată de un partid, ci avem partide a căror putere este generată de președinte. Asta a devenit clar în ultimii ani, cînd Klaus Iohannis (sau cei care-l controlează) a decapitat trei partide, a rearanjat resturile și a construit un guvern monstruos și o Opoziție debilă. Acest guvern nu rezolvă nimic din marile probleme economice și sociale care se acumulează, dar are în Parlament o majoritate care-i permite să facă orice.

În 2024, actualul președinte se va retrage (foarte probabil) din viața politică internă. Aparent, partidele parlamentare se vor lansa într-o „bătălie electorală” și vor propune și susține candidați pentru funcția de președinte. Ei, bine, ceea ce susțin eu este că aceste partide nu pot să nici să propună și nici să susțină, cu de la sine putere, nimic! Intervenția lui Mihai Tudose, de la care am pornit, dezvăluie exact acest lucru: partidele așteaptă să le fie livrat un candidat, la fel cum a fost livrat Klaus Iohannis în 2014.

Toate partidele, în ultimii 20 de ani, și-au restrâns activitatea politică la nivelul de acțiuni ale unei galerii de echipă de fotbal. Scandări suedeze și proteste dezlânate. Cu foarte puține și nesemnificative excepții, nu a existat nici o preocupare pentru strategii economice naționale și sectoriale, nu au existat poziții ferme și consecvente față de interesele țării în contextul european și internațional, nu a existat preocupare pentru clarificare doctrinar-ideologică, nu a existat preocupare pentru viața de partid și pentru creșterea unor noi politicieni (pe românește, leadership).

Partidele, repet, și-au tras puterea de la președinte și au umplut posturile din administrație fără să aducă nimic nou și valoros.

Și atunci, de unde candidați?

(va urma)