Am mai spus, și repet, că văd aceste fenomene nu ca pe un rezultat al vreunei conspirații, ci ca pe evoluții istorice într-o societate din ce în ce mai slăbită (economic și cultural), incapabilă de reacții autonome într-o lume globalizantă din ce în ce mai agresivă (cel puțin în partea sa occidentală). De ce s-a dezintegrat (sau a fost dezintegrată) societatea românească e altă poveste!

Voi mai puncta doar faptul că evoluția a fost treptată și, în principiu, la scară istorică, nu este ireversibilă. Până în 2000, candidații au rezultat, firesc, din dezbaterile interne. În 2004, Occidentul a intervenit abia când devenise destul de clar că Theodor Stolojan este un candidat „fără finiș” și atunci el a fost înlocuit (să zicem, firesc) cu co-președintele Alianței DA. Iar următoarele runde de alegeri au eliminat, treptat, întreaga capacitate a partidelor de a impune un candidat în afara „negocierilor” cu factorii externi.

În fine, este, practic, imposibil ca, în actuala conjunctură externă, alegerile prezidențiale din România să nu fie controlate de sistemul de legături economice și politico-militare în care este angrenată țara.

Deci, cum se va proceda?

Dacă judecăm abstract un sistem social cvasi-ideal înaintea unor alegeri democratice de tipul celor prezidențiale din România, atunci, cu cel puțin un an înainte de alegeri, candidații potențiali trebuie să aibă: a. o notorietate de peste 90% și b. o „favorabilitate” în jur de 50%. Cu alte cuvinte, la intrarea în anul electoral, un candidat trebuie să fie cunoscut de peste 90% dintre alegători și să se bucure de „încredere” din partea a circa jumătate dintre cetățeni.

Notorietatea este un indicator ușor de înțeles, „favorabilitatea”, mai puțin. Fără să intru în detalii (nici nu sunt specialist în așa ceva), în general, prin favorabilitate se înțelege diferența dintre procentul celor care declară că „au încredere în X” și procentul celor care „nu au încredere în X”. Fiind o operație algebrică, situațiile de „favorabilitate negativă” sunt nu doar frecvente, ci și, din păcate, majoritare.

Teoretic, înaintea unei campanii electorale cu mai mulți candidați, este posibil ca toți să aibă favorabilități (pozitive) de peste 50%. De ce? Pentru că eu, alegător, pot să am inițial același nivel de încredere și în X, și în Y, și în Z; abia după ce voi asculta argumentele fiecăruia în campanie, voi discerne în fața urnei.

Practic, într-o societate reală, și mai abitir într-una periferică, precum România, primează raportarea negativă la personajele politice, ceea ce duce, sistematic, la „favorabilități negative”. Orice politician olecuță mai răsărit care dă semne că ar vrea să candideze devine ținta zvonurilor, bârfelor, suspiciunilor, iar agregatul mass media multiplică infernal acest „zgomot”. (Aici este și o greșeală gravă a partidelor care consumă mai multă energie în demonizarea adversarilor decât în promovarea propriilor lideri.)

Desigur, asta contribuie și la creșterea notorietății, dar ar trebui să vedem în acest efect mai degrabă un defect al democrației decât un avantaj electoral. Rezultatul practic este că rareori se întâmplă ca, înaintea anului electoral, să existe candidați cu „favorabilitate” pozitivă. De aici și sindromul alegerii „răului mai mic”, un sindrom care a devenit, fără discuție, o boală cronică a democrației contemporane (și nu numai în România!).

O consecință directă a condițiilor dintr-un sistem real este amânarea prezentării candidaților: nici un candidat nu „iese în față” pentru a nu deveni primul asupra căruia să se reverse valul de „dezvăluiri” din presă.

E dificil să ne dăm seama dacă absența asumării unor candidaturi, acum și aici, este rezultatul unor strategii prudente ale aparatelor de partid sau, mai banal, dar mai probabil, a lipsei „semnalului verde” din partea factorilor externi.

În orice caz, dacă aruncăm o privire pe scena politică a țării, la capitolul candidați nu se vede, încă, nimic, iar la cel al potențialilor candidați se fac doar speculații. Potrivit sondajelor la care am avut acces, nu există nici un potențial candidat cu o favorabilitate pozitivă. Față de toți politicienii testați, cetățenii manifestă mai multă „neîncredere” decât „încredere”.

Mai rău, unul singur dintre potențialii candidați (Mircea Geoană) are o notorietate de peste 90%. Dintre ceilalți, nimeni, nici măcar Nicolae Ciucă, actualul premier, nu atinge 90%.

De altfel, Nicolae Ciucă pare să fie, deocamdată, singurul prezidențiabil al Partidului Național Liberal. Singurul punct tare al premierului este legătura privilegiată cu Statele Unite ale Americii. În actualul context geopolitic, premierul are, evident, o poziție „securizată”. Însă agregatul care va trebui să lucreze în „campania electorală extinsă” (cea care începe, de fapt, cu peste un an înaintea alegerilor), adică partidul, este vraiște!

Conform estimărilor actuale, liberalii nu vor reuși să câștige primul loc la alegerile parlamentare și se vor situa mult în urma PSD. Este greu de crezut că, înaintea unei crize europene, deținând guvernarea, PNL va reuși să se redreseze.

Nicolae Ciucă a fost parașutat la conducerea PNL după ce, în mai puțin de un an, liberalii si-au decapitat doi președinți (și premieri). E greu de crezut că actualul premier are o bază serioasă la nivelul organizațiilor de partid. Carisma lui este zero. Felul în care Nicolae Ciucă se exprimă în public și acuzațiile de plagiat, ridică foarte serioase îndoieli asupra capacității sale intelectuale. Pe scurt, Nicolae Ciucă ar putea fi agreat, de partenerii strategici, ca un candidat „iepure”, fără șanse reale, într-un joc mai complicat.

De partea cealaltă, Partidul Social Democrat nu are nici măcar un Ciucă! Actualul președinte, Marcel Ciolacu, excelează în arta evitării oricărei confruntări. Singura lui victorie politică a fost persuadarea Vioricăi Dăncilă de a-și da demisia din funcția de președinte al PSD. La același nivel de carismă și potențial intelectual ca și premierul, Marcel Ciolacu are, ca unic punct tare, controlul asupra partidului. Dar PSD nu mai este ce a fost și actuala poziție în sondaje se datorează exclusiv rețelei membrilor de partid plasați prin toate cotloanele administrației.

Marcel Ciolacu nu are nici o șansă într-o eventuală candidatură pentru că, în primul rând, nu are undă verde din exterior. Și nici nu va avea. Pentru partenerii externi, un candidat din PSD este, din start, nesigur.

Fostul USR, după despărțirea de gruparea Cioloș, a devenit neînsemnat politic și liderii săi sunt prezenți în spațiul public doar la categoria cârcoteli resentimentare.

Despre George Simion și AUR voi spune mai mult într-un material viitor. Aici spun doar că, asemeni lui Marcel Ciolacu, Simion nu va primi niciodată unda verde din exterior.

Prin urmare, din partidele parlamentare actuale, probabilitatea apariției unor prezidențiabili cu șanse reale este extrem de mică. Devine din ce în ce mai clar că viitorul președinte va veni din altă zonă.

Să vedem ce putem găsi prin alte „zone”.

Mai întâi, îl găsim pe Mircea Geoană, cel mai aproape de o poziție de candidat cu șanse reale. În momentul de față, este românul care ocupă cea mai înaltă funcție într-o organizație internațională, și nu oricare! Geoană are mai multe puncte tari: funcția de Secretar General adjunct al NATO, susținută și de o experiență internațională majoră, dar și notorietatea pe care n-o mai are nici un alt potențial candidat în acest moment.

În afară de tot bazarul de meme din perioada cât a fost președintele PSD, Mircea Geoană are încă două puncte slabe importante. Primul este lipsa unui partid în țară. PSD dă semne că l-ar putea primi înapoi, măcar ca sprijin în camapania electorală, dar, după aparențe, se pare că sprijinul PSD nu e chiar tipul de sprijin pe care l-ar vrea Geoană, care se prezintă, mai curând, ca un convertit care se întoarce să-și aducă vechile neamuri pe calea cea bună.

Al doilea punct slab al lui Mircea Geoană este vârsta. Cifra, în sine, nu este dramatică (va face 66 de ani în 2024). Povestea este că trăim o perioadă istorică în care sunt promovați cu insistență lideri tineri. Îndeosebi în jurul României, constatăm că liderii „pozitivi”, promovați de mass media mainstream, în Slovacia, țările baltice, Finlanda, Ucraina, Georgia, sunt lideri tineri, între care multe femei. Toți au în comun „unda verde” din exterior. Dimpotrivă, liderii „controversați” (tot în mass media mainstream) sunt trecuți de un anumit prag: Viktor Orban, Jarosław Kaczyński, Recep Tayyip Erdoğan și mă opresc aici.

În concluzie, dragii moșului, viitorul președinte al României nu va veni pe drumul pe care se uită, acum, cei mai mulți. Dar va fi, cu siguranță, o persoană tânără, sub 40 de ani, foarte probabil femeie, cu un doctorat serios în străinătate etc., etc.

În jurul acestei persoane, la momentul potrivit (probabil nu mai devreme de iarna viitoare), se va produce un vortex mediatic care va rezolva problemele de notorietate și favorabilitate și va construi o mișcare politică ad hoc.