Bernard-Henri Lévy publică astăzi un text care va face într-un fel sau altul carieră. O scurtă relatare ”obiectivă” a unei conversaţii cu Mihail Hodorkovski care dezvăluie lucruri majore într-o manieră discretă, fără nicio gesticulaţie retorică. (Le Point.fr)

Într-o duminică dimineaţa la Paris, Mihail Hodorkovski participă la o conversaţie în cerc restrâns, a cărei gazdă este Fanfan, soţia lui André Glucksmann. De faţă se mai găsesc Bernard-Henry Lévy şi o prietenă comună, Galia Ackerman. Schiţată rapid, scena aminteşte de salonul Diotimei din cartea lui Robert Musil, unde se reuneau cele mai diverse şi strălucitoare figuri ale epocii. În orice caz regăsim aceeaşi ambiţie de spiritualitate gratuită, privată astăzi, ce-i drept, de asistenţa vechilor saloane, dar care se oferă în compensaţie publicului larg prin intermediul presei. Gazdele franceze îşi primesc oaspetele cu o curiozitate încordată, cu o aşteptare plină de speranţă căci fostul prizonier al lui Putin a putut părea o clipă un nou Zaharov, conştiinţa democratică a Rusiei.

Subiectul relatării este în primul rând o decepţie. Cel sosit din noul ”gulag” nu este chiar victima pură a tiraniei moscovite, nu este întocmai prizonierul de conştiinţă pe care îl visau ”iluminiştii” de la Paris, ci un om care făcuse ”prostii” şi care regretă faptul de a nu fi avut o carieră exemplară. Un om care mărturiseşte că a încheiat un contract cu Putin încă în vigoare până în luna august şi – ceea ce şochează în cea mai mare măsură – un om care nu are nicio înţelegere pentru aspiraţiile de libertate ale poporului cecen. Intelectualii parizieni descoperă o persoană care are de fapt mai multe lucruri în comun cu Putin şi cu spiritul imperial rusesc decât îşi imaginaseră. Hodorkovski pare să rămână totuşi omul în care democraţiile occidentale ar putea miza în speranţa lor de transformare a Rusiei, deşi nu corespunde chipului ideal pe care îl imaginaseră.

Dezvăluirea cea mai importantă este lăsată la finalul acestei relatări care limitează la minimum comentariile auctoriale. Vorbind despre Ucraina şi despre modul în care se vor desfăşura peste puţin timp alegerile, Mihail Hodorkovski explică faptul că, în opinia sa, scopul real al lui Putin nu este atât anexarea regiunilor din est, cât împiedicarea alegerilor sau, dacă acest lucru nu va fi cu putinţă, coruperea lor pentru a le putea contesta ulterior. Iar pentru a dejuca planul Moscovei ar fi necesar, susţine fostul oligarh, ca toţi candidaţii care se vor prezenta în alegeri să fie cu adevărat ireproşabili. Aici se opreşte, ezită, temându-se că va contraria spiritul democratic al interlocutorilor săi, dar la insistenţele acestora continuă: ”Propunerea mea este de a-i pune sub strictă urmărire pe toţi candidaţii şi pe toţi oligarhii implicaţi în alegeri”.

Nu e clar în ce măsură André Glucksmann, Bernard-Henri Lévy şi ceilalţi convivi sunt surprinşi sau şocaţi de această propunere. Totuşi avem o mărturie indirectă prin intermediul unui text al aceluiaşi Lévy apărut nu demult tot în Le Point, în care lua cu pasiune apărarea vieţii private împotriva ascultărilor poliţieneşti practicate contra fostului preşedinte Nicolas Sarkozy. Filosoful se revolta împotriva acestor strategii judiciare în care nu bănuiala e temei pentru punerea sub urmărire, ci punerea sub urmărire devine în cele din urmă argument pentru ascultarea telefoanelor: ”Această răsturnare a clasicului Surveiller et punir în Surveiller et prévenir este chiar în cazul marilor delincvenţi o deturnare a procedurilor şi a resurselor publice”. În cele din urmă, mai spunea BHL cu privire la cazul Sarkozy, e vorba de un Watergate.

Aşadar Hodorkovski avea motive de ezitare, deşi nu este clar în ce măsură am putea transla argumentele lui Lévy pe terenul societăţii ucrainene. În definitiv rusul formulează o mare suspiciune asupra lumii răsăritene în întregul ei. Totuşi filosoful francez spunea recent chiar de la tribuna Maidan-ului din Kiev că revolta ucrainenilor este o sursă de inspiraţie pentru spiritul democratic european care riscă să somnoleze, că este revirimentul însuşi al idealismului care a construit Europa. Ar fi prin urmare greu să ne imaginăm că cel care idealiza astfel Maidan-ul ar înţelege de ce toţi candidaţii ucraineni (şi Kliciko şi Timoşenko şi Iaţeniuk şi ceilalţi protagonişti ai revoltei) ar merita să fie puşi sub supraveghere de CIA (bunăoară) cu scopul de a preveni posibile derapaje şi de a-l împiedica pe abilul Putin să obţină argumente împotriva lor. ”Pe toţi, ştiu despre ce vorbesc” a spus Hordokosvski, care a început apoi un capăt de spovedanie: ” Ei bine, dacă aş fi fost eu însumi supravegheat, dacă aş fi fost urmărit cu ştiinţa mea de FBI sau de vreo altă agenţie de acelaşi calibru, aş fi fost mai atent, destinul meu ar fi fost altul şi cine ştie, poate chiar şi cel al Rusiei.”

Autorul consemnează în final hohotul de râs al fostului întemniţat, fără nici un alt comentariu, lăsând doar să se vadă cinismul unui om ”trezit” tardiv la viaţa morală.

Cine a crezut, aşadar, că Hodorkovski este un Soljeniţîn (sau un Zaharov măcar) s-a înşelat grav. Este de reţinut însă neîncrederea pe care acest om avizat o exprimă faţă de capacitatea societăţilor estice de a regăsi pe cont propriu spiritul etic şi felul lipsit de iluzii în care le descrie ca pe o lume în plină derivă.