În cine, aşadar, mai pot avea românii încredere? După eşuatul puci din 2012, la un an după confirmarea puciştilor la putere, prin alegeri şi după marţea neagră, în care reprezentaţii majorităţii parlamentare şi-au atribuit lor şi clienţilor lor oligarhici superimunitate şi privilegii feudale în faţa legii, această întrebare nu e nici academică nici expediabilă. În ajunul anului electoral 2014 e o întrebare vitală pentru supravieţuirea democraţiei româneşti.
În mod normal, la această întrebare ar fi chemaţi să răspundă chiar cei cărora românii le-au încredinţat, în 2012, frâiele statului. Or, guvernanţii şi parlamentarii puterii par extenuaţi de efortul de a găsi formule legislative convenabile spre a amnistia legiunea de demnitari corupţi ajunşi după gratii sau riscând să ajungă după gratii graţie reformei justiţiei efectuate cândva de cuplul Băsescu-Macovei.
În ziua de 10 decembrie, această reformă a fost lichidată. La data care va intra probabil în istorie ca "marţea neagră a parlamentarismului românesc", deputaţii au luat cu asalt legea, punându-se deasupra ei. Mai degrabă în taină, decât pe faţă, fără dezbateri publice, la adăpostul unui vot al Comisiei Juridice conduse de un membru al PC, partidul fondat de un fost securist, parlamentarii s-au repezit să prefacă normele statului de drept în inversul lor.
În Camera Deputaţilor majoritatea USL-istă a amendat Codul Penal. A modificat chiar termenii legii, a redefinit, peste capul românilor şi în răspăr faţă de interesul lor, noţiuni precum cel de "funcţionar public", a schimbat înţelesul "conflictului de interese", al unor concepte precum "incompatibilitatea", sau "abuzul în serviciu". Parlamentarii s-au sustras răspunderii. Au înmuiat Codul Penal astfel încât să-l transforme într-un leu de mucava, dacă se încearcă pedepsirea parlamentarilor corupţi.
În fine, puşi acum exact un an paznici la stână, lupii au completat operaţiunea punerii la adăpost a escrocilor, mituitorilor şi mituiţilor. Au golit de miez şi sens instituţii precum DNA şi ANI şi au exclus actele administrative din sfera conflictelor de interese, astfel încât să scape de pedeapsă şi parlamentarii care şi-au căpătuit rudele, angajându-le ilegal.
În răstimp, membri executivului şi unii dintre cei puşi de mai-marii USL să conducă instituţii de prim rang au escaladat noi culmi ale cinismului. Înainte de a se vedea obligat să demisioneze, şeful TVR a reuşit să distrugă temeinic şi durabil credibilitatea televiziunii publice, la cârma căreia a fost plasat în vara puciului. Claudiu Săftoiu şi-a încheiat mandatul aservindu-şi politic, în chip făţiş, instituţia care-i fusese încredinţată.
Pretextând nevoia de economisiri el îşi începuse mandatul cu stângul, închizând partea cea mai bună a TVR, în speţă, între altele, Canalul său de informaţii autentice, numit TVR-info. Săftoiu îşi continuase ţopăitul pe piciorul stâng dând afară şi retrogradând jurnalişti talentaţi, dar neînregimentaţi. Concomitent, transformase televiziunea într-un soi de platformă de susţinere a candidaturii prezidenţiale a lui Crin Antonescu, transmiţând în neştire emisiuni speciale avându-l în prim plan pe liderul USL.
În fine Săftoiu şi-a încheiat marşul cu stângul scoţând din joben un TVR 3 ca un soi de televiziune de casă a Ministerului Agriculturii. În acest scop a semnat cu alt membru PC, ministrul Daniel C-tin, un protocol de cooperare care a prefăcut televiziunea românilor într-un lacheu al guvernului. Şi, în chip de cireaşă pe tort, emisiunea inaugurală a acestui post, intitulată „Alege verde”, a difuzat pe micile ecrane un colind virulent antisemit, demn de cămăşile verzi şi de cea mai sălbatică propagandă nazistă.
Că Săftoiu, omul demis cândva de la şefia serviciilor secrete pentru că n-a făcut faţă intelectual a fost în stare de o asemenea halucinantă contraperformanţă nu e de mirare. Cum nu e de mirare că Senatul propune ca judecător la CCR un ins precum Lucian Bolcaş, fosta mână dreaptă a şefului PRM, CV Tudor.
Uluitor pare în schimb multora derapajul ministrului culturii, Barbu. Înainte ca, tardiv, să-şi ceară scuze, omul pus să conducă în România cultura a deplâns sumele alocate combaterii unei maladii precum Sida, sugerând că banilor respectivi le-ar şedea mai bine dacă ar fi investiţi în Festivalul Shakespeare. O asemenea sfidătoare nepăsare în faţa unui pericol mortal pentru prea puţin informaţii români, mai rar. Dar ea nu este accidentală. Acest cinism e simptomul unui sistem marcat de dispreţul şfichiuitor al dregătorilor faţă de oricine nu face parte din oligarhie. Faţă de minoritari, ca şi faţă de majoritari.
În aceste condiţii de tip neofeudal, cu separaţia şi independenţa puterilor, a justiţiei şi a presei în plină dezagregare, ar fi imperativ pentru igiena sistemului democratic ca alegătorii să contribuie ei înşişi la îndreptarea situaţiei.
Dar cum s-o facă dacă, în ciuda disperatelor apeluri în pustiu ale unui MRU, opoziţia nu-şi depăşeşte dezbinarea, iar în mass-media arondată puterii, departe de a se discuta serios implicaţiile româneşti ale tragediei ucrainene şi ale imixtiunii Kremlinului în galopanta dezdemocratizare a ţărilor supuse cândva imperiului sovietic, puţinii oameni politici rămaşi credibili continuă să fie tăvăliţi în noroi?
Cum să înţeleagă electoratul miza jocului democratic dacă Monica Macovei continuă să fie ţinta unor sistematice discreditări, în timp ce aparatul de propagandă al puterii, cu tot cu Antene şi cu TVR, e zdrobitor? În ceasul în care, la Kiev, puterea trecea la represiunea pe faţă, soarta democraţiei româneşti pare să fi fost pecetluită, fără bâte, în parlament.