Guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, a trecut, în mai toţi cei aproape 24 de ani scurşi de la legiferarea liberei opţiuni politice şi a dreptului de a gândi altfel, drept un factor de echilibru în dezbaterea publică românească. A fost, de multe ori, absorbantul tensiunilor din societate, ivindu-se (nu foarte des, dar în momentele oportune) cu discursul său molcom, liniştit, ca un vânător de fantome spulberând energiile negative. Iar Banca Naţională, pe care o conduce de când se ştie România ieşită din totalitarism, de nu-s puţini cei care se întreabă ce e dubios la Mugur Isărescu de nu se mai desprinde de fotoliul de guvernator, a fost, în multe situaţii, dacă nu cel mai eficient administrator al afacerilor statului, cel puţin un bun arbitru de tuşă, semnalizând repetatele poziţii afară din joc ale guvernanţilor.

Poate tocmai de aceea surprinde neplăcut o afirmaţie făcută de Isărescu miercuri, 7 august, în conferinţa de presă ocazionată de publicarea Raportului BNR asupra inflaţiei. "Clauzele abuzive sau neabuzive sunt într-un contract pe care l-au semnat oamenii. Într-un stat de drept, când semnezi ceva, îţi asumi ceea ce ai semnat", a comentat guvernatorul, referindu-se la nemulţumirile celor prinşi de criză în situaţia de a fi la cheremul băncilor.

Pe de o parte, Isărescu are dreptate: discuţia poate continua în nuanţele zugrăvite de guvernator într-un stat de drept. Dar lucrurile se opresc aici. Nu pentru că România nu a primit încă, din partea Comisiei Europene, notă de trecere la purtare, fiind periodic sancţionată prin acel mecanism de cooperare şi verificare. Ci pentru că, în realitate, cetăţeanul român care a fost poftit şi a poftit la un credit a avut de ales între a accepta condiţiile băncilor şi a renunţa la a se mai împrumuta. Venit cu o roabă de argumente la ghişeul bancar, trimis după încă o roabă, alergat de la o ştampilă la alta, cetăţeanul a fost, în ultimul moment, pus să semneze un teanc de hârtii cu numeroase clauze mărunte, abuzive sau neabuzive, pe care, obosit şi disperat, le-a semnat. Altfel, nu avea de ales.

Şi nici cui să se adreseze nu a avut vreodată. Instanţele care ar trebui să reglementeze funcţionarea băncilor nu mişcă în front – şi nu numai în România, de vreme ce, iată, s-au scurs ani buni de la prăbuşirea acelor mamuţi "too big to fail", iar liderii politici continuă să se teamă de impunerea unor reguli bancare stricte.

În România, însă, situaţia se multiplică la infinit. Nu doar în faţa unor contracte bancare nu există o Curte de apel. Dacă suni la protecţia consumatorului eşti tratat ca un criminal care încearcă să submineze iniţiativa privată. Dacă ceri unui funcţionar incapabil să îşi cheme superiorul eşti poftit afară din instituţie ca un recalcitrant. Dacă încerci să îi spui politicianului pe care l-ai votat că nu-şi face treaba nu ai de unde să-l iei; sau, în cel mai fericit caz, ţi se răspunde că eşti vândut unor forţe oculte.

Nu e de mirare că nimeni nu a ieşit încă în stradă să îi fluture sub nas guvernatorului Mugur Isărescu file întregi de clauze – abuzive sau neabuzive. Şi nu-s puţini cei care au luat credite – numai vreo patru milioane de români. Aşa cum nu e de mirare că nimeni nu a ieşit încă revoltat în stradă să îi atragă atenţia premierului Victor Ponta că o soţie şi mamă casnică nu este o atârnătoare de venitul soţului, ci o contributoare netă la bunăstarea familiei; iar propunerea Guvernului de a institui "taxa pe nevastă" nu face decât să le transforme pe casnice în sclave, iar pe soţii acestora în angajatori.

Şi, în vreme ce statul calculează modalităţi de impozitare suplimentară a cetăţeanului şi taie din finanţarea sănătăţii, pe listele speciale ale bugetului se fac rectificări în beneficiul unor telegondole sau al unor biserici mai mari, promise în campania electorală preoţilor cu priză la alegători.

Iar o tânără care, în noiembrie 2012, a ales să îşi construiască propria afacere, a întâmpinat, în nici zece luni, nu mai puţin de 20 de modificări ale sistemului de impozitare. Ceea ce, susţine tânăra antreprenoare disperată, echivalează cu "20 de pedepse nesimţite pentru neruşinarea de a-mi asuma riscurile şi neajunsurile construirii unei afaceri".

Şi, asemeni fiecărui cetăţean român, nici tânăra antreprenoare nu are cui să-i ducă, în proţap, jalba.

La Trier, unde şi-a avut prima catedrală, creştinătorul împărat Constantin a ridicat o catedrală cât toate zilele. Atât de imensă, încât, pe vremea năvălirilor barbare, întregul Trier s-a putut adăposti în biserică, nu oricum, ci construindu-şi colibe înşirate, una lângă alta, pe mici străduţe. Un veritabil sat.

Dar nu de aceea a ridicat Constantin ditamai catedrala. În faţa altarului se afla şi tronul împăratului. Care împărat primea, periodic, în audienţă. Petenţii intrau în clădire prin capătul opus altarului. Şi, copleşiţi de imensitate şi de drumul pe care aveau a-l parcurge până în faţa împăratului, se făceau mici şi deveneau, când sosea clipa plângerii, umili şi fericiţi că au ajuns până acolo, fără a mai spera să li se întâmple altceva mai bun.

Bine, e drept, acţiunea poveştii, narată de ghizii catedralei din Trier, se petrece cu puţin înainte de zorii feudalismului. Deşi, dacă ne gândim la cât de solidă este în România instituţia baronului local şi cât de bine organizate sunt feudele acestora…