Dacă ar fi după pofta inimii secretarului general al Alianţei Nord-Atlantice, Anders Fogh Rasmussen, NATO ar trebui să pornească imediat atacurile şi să scape Siria de personajul care a pus la cale atacul cu gaze toxice. Dar nu se poate: alianţa militară pe care o administrează l-a invitat să stea cuminte în banca sa şi să aştepte. Deocamdată atât: să aştepte. În vreme ce secretarul general nu are nici o îndoială cu privire la responsabilitatea regimului al-Assad pentru masacrul chimic şi vrea ca lecţia dată Damascului să fie învăţată preventiv şi de alţi dictatori, majoritatea celor 28 de ţări membre ale Alianţei preferă să lase Statelor Unite orice iniţiativă. Iar mesajele pe care le transmite Rasmussen se îndreaptă, de fapt, tocmai către Statele Unite. NATO, în sine, nu a reuşit să se mobilizeze şi să adopte o poziţie comună – ceea ce, desigur, e frustrant pentru secretarul general al Alianţei, nimeni altul decât fostul premier danez aflat, pe vremea lui George W. Bush, alături de americani în momentul deciziei de a invada Irakul. Nici un mandat ONU nu există, aşa cum exista acum doi ani, când NATO a intervenit în Libia. Sigur, în 1999, în Kosovo, nu a existat mandat ONU – dar, cel puţin, pe vremea aceea, membrii NATO vorbeau aceeaşi limbă diplomatică iar SUA luaseră problema în mâini.

Altfel stau lucrurile în cazul Siriei. NATO nu contează. Din varii motive, Marea Britanie şi Germania nu se vor implica în acest conflict. Franţa ar putea fi singurul aliat european al SUA. Organizaţia pe care o conduce Anders Fogh Rasmussen va fi un simplu spectator – adică exact opusul misiunii pe care NATO şi-a definit-o, după sfârşitul Războiului Rece. Dar de la definiţie la practică este o cale lungă – şi calea aceasta trece prin lungul şi complicatul război din Afganistan; or, după această aventură dureroasă, mare parte a aliaţilor nu mai au nici un chef să pornească o nouă epopee militară fără perspective şi cu riscuri greu anticipabile în afara propriei ogrăzi.
Tot ce poate face NATO pe marginea conflictului sirian este să ajute la protecţia Turciei. Rachete Patriot puse la dispoziţie de Germania, Olanda şi SUA staţionează în sud-estul Turciei, la cererea expres exprimată de Ankara. Dar este vorba despre tehnică defensivă. E drept că dacă Siria ar lua în calcul, în cazul unei acutizări a crizei, un atac împotriva Turciei, cărţile vor fi cu siguranţă făcute de la capăt. Iar în acest caz, NATO nu ar mai putea rămâne simplu spectator.