Dacă până la finele lunii mai Guvernul nu va reuşi să îndeplinească condiţiile asumate, nu va putea încheia un nou acord cu Fondul Monetar. Informaţia aceasta ar putea părea pentru unii o catastrofă şi pentru alţii o eliberare. În realitate nu va fi nici una, nici alta.
O catastrofă nu va fi, de vreme ce punctul critic a fost depăşit şi România este astăzi capabilă să se finanţeze singură, la costuri rezonabile. Oricum, România nu avea un acord de împrumut, ci doar unul preventiv, care nu mai presupune, ca la acordul anterior, eliberarea unor tranşe.
În al doilea rând, să vorbim de o eliberare ar părea iarăşi nepotrivit, căci problemele României nu se trag din constrângeri externe, ci ţin de propriile slăbiciuni. Aşadar, chiar fără un supervizor atent ca FMI, niciun guvern nu va putea să cheltuiască fără măsură şi va fi nevoit mai devreme sau mai târziu să ia în serios anumite reforme.
O ţară în situaţia României se poate descurca şi fără FMI, dar este nevoie să facă dovada unei reale maturităţi. Au răzbătut în presă câteva replici mai aprinse între liberalul Dan Radu Ruşanu şi şeful delegaţiei FMI. Primul îi atrăgea atenţia celui de-al doilea că instituţia pe care o reprezintă a recomandat sau validat de multe ori politici neinspirate cum a fost de pildă creşterea TVA la 24%. Într-adevăr, măsura aceasta a antrenat în primă instanţă o mulţime de efecte negative, cum ar fi închiderea unor firme, creşterea şomajului şi adâncirea recesiunii.
Dar taxele sunt doar o parte a problemei. O alta o reprezintă disciplina financiară şi, în fine, sectorul de stat care continuă să consume mai mult decât produce. Iar la capitolul acesta a lipsit mereu voinţa politică de a se întreprinde ceva decisiv. La acest capitol nici liberalii şi nici alţii nu au propus nimic. Au fost criticate anumite privatizări făcute la recomandarea FMI, dar se uită că nu au existat cu adevărat planuri alternative. Poate anumite societăţi nu trebuiau neapărat privatizate (căci monopolul privat şi cel de stat au conduite asemănătoare), dar ceva tot trebuia făcut. FMI greşeşte adesea în acele ţări în care nu există suficientă iniţiativă proprie şi mai ales în care nu există hotărâre şi curaj.
Dacă privim în urmă am putea chiar trage concluzia că relaţia cu FMI, pe lângă anumite avantaje greu de contestat, a avut şi urmări negative, căci a creat anumite reflexe îndoielnice. Teama de sancţiune a încurajat simularea unor măsuri, cum au fost aşa numitul management privat la societăţile de stat. S-a arătat, în mai multe rânduri, că managementul privat nu a făcut decât sporească clientela partizană. Ar putea exista un management privat performant, dar ar trebui ca acesta să fie adus de la mare distanţă, în aşa fel încât să nu aibă nicio legătură cu politica românească.
Din aceeaşi categorie a măsurilor fictive ar putea face parte lansarea unor privatizări cu eşec anunţat. Fără acordul cu FMI aceste scenarii ale simulării reformei nu ar fi avut loc. Administraţia românească s-a perfecţionat aşadar în relaţia cu creditorii, în tertipurile capabile să salveze o tranşă, dar a involuat pe terenul reformismului real.
Aşadar, am putea spune că România chiar ar avea nevoie de o bună bucată de timp fără tutela FMI, în care să reînveţe a gândi singură şi cu sentimentul întreg al responsabilităţii. E adevărat că singură, cu adevărat, România nu mai este, fiind bine încadrată în cadrul relaţiilor sale cu UE, dar FMI are un mod distinct de a aborda subiectele reformelor economice şi de a intra în toate amănuntele bugetare.
Deocamdată însă Guvernul mai are o şansă de a rămâne în cadrele programului convenit anul trecut, una pe care ar trebui să o exploateze, fără subterfugii, cu gândul la problemele de viitor ale României şi nu neapărat la succesul formal al acordului.
