America şi Occidentul se află, diplomatic, în dificultăţi majore. E timpul ca responsabilii apuseni să încerce să descopere cauzele acestor greutăţi.
În timp ce în Germania campania electorală riscă să coboare din nou la tema de subsol a antiamericanismului, de această dată prin intermediul scandalului disproporţionat generat de dezvăluirile cu privire la excesul culegerilor de date de către NSA, America stârneşte îngrijorări legitime.
Pe Bătrânul Continent alarma e de rigoare în rândul tuturor celor conştienţi că nicăieri în lumea globalizată democraţia şi libertatea nu se pot lipsi de ajutorul american. Şi că, dacă nu vrea să ajungă la cheremul Moscovei, al Chinei comuniste şi încă şi mai vulnerabilă în faţă ameninţării teroriste decât e oricum, Europa nu se poate dispensa de cooperarea transatlantică.
În alertă se arată, bunăoară, şi Klaus-Dieter Frankenberger. Editorialistul ziarului conservator Frankfurter Allgemeine Zeitung scoate în evidenţă lunga serie de eşecuri politice externe înregistrate de preşedintele american Obama în timpul acestui al doilea mandat al său. Potrivit lui, „SUA se lovesc din ce în ce mai frecvent de limitele puterii şi influenţei lor”.
Într-adevăr, departe de a-şi justifica premiul Nobel pentru Pace, obţinut ca un soi de cec în alb, şeful statului american se află în faţa unei serii de grave insuccese, în special în raporturile ruso-americane. Într-un fiasco rar pentru diplomaţia SUA s-a transformat şi Orientul Mijlociu.
Dezastrul s-a materializat între altele în politica SUA faţă de regimul dictatorului sirian Assad, cel susţinut de Moscova, de chinezi, de iranieni şi de organizaţiile extremiste aflate în solda Teheranului, precum de pildă gruparea teroristă şiită Hizbullah. Deşi a devenit unul dintre cei mai sângeroşi asasini în masă din istorie, Assad continuă să dea cu tifla americanilor şi revendicării lor de a se retrage de la putere.
Nu mai puţin catastrofal e bilanţul egiptean al diplomaţilor din Washington. Care s-au văzut apostrofaţi de proprii lor aliaţi europeni, când Departamentul de Stat american, revenit la un oarecare realism de la tezismul de stânga al diplomaţiei din epoca Hillary Clinton-Susan Rice, a salutat debarcarea islamiştilor de la Cairo.
Înlăturarea, ca un soi de "rău mai mic", a lui Mohamed Morsi, omul Frăţiei Musulmane şi a regimului său islamist de la putere, un demers în măsură să repună Egiptul pe drumul democraţiei, fusese elogiată ca atare de şeful diplomaţiei americane Kerry. În răstimp, partenerii germani ai Washingtonului, mai purişti, se distanţaseră de americani şi avertizaseră că un puci rămâne un puci, indiferent dacă se îndreaptă împotriva unui regim islamist sau nu.
Or, tocmai acest tip de purism politic, miop în faţa pericolului islamist, cuplat cu un soi de exces de idealism importat din presa politic corectă şi transpus în diplomaţie, se găsesc la baza unora dintre cele mai spinoase probleme cu care se confruntă Occidentul de la accesul la cârmă al lui Obama încoace.
Departe de a promova cauza democraţiei, a liberalismului sau a securităţii şi a intereselor occidentale, neo-izolaţionismul şi abandonarea unor vechi aliaţi, precum Hosni Mubarak, nu doar că n-au dat roadele scontate, ci, dimpotrivă, au săpat adânc la temelia credibilităţii americane.
Un similar efect devastator pentru interesele apusene l-au avut şi succesivele cedări americane, în numele cooperării, în faţa unor autocraţi precum Vladimir Putin. Înţelegerea cauzelor acestor neajunsuri majore e condiţia remedierii lor. America are cu siguranţă resursele necesare spre a le înlătura.
În alertă se arată, bunăoară, şi Klaus-Dieter Frankenberger. Editorialistul ziarului conservator Frankfurter Allgemeine Zeitung scoate în evidenţă lunga serie de eşecuri politice externe înregistrate de preşedintele american Obama în timpul acestui al doilea mandat al său. Potrivit lui, „SUA se lovesc din ce în ce mai frecvent de limitele puterii şi influenţei lor”.
Într-adevăr, departe de a-şi justifica premiul Nobel pentru Pace, obţinut ca un soi de cec în alb, şeful statului american se află în faţa unei serii de grave insuccese, în special în raporturile ruso-americane. Într-un fiasco rar pentru diplomaţia SUA s-a transformat şi Orientul Mijlociu.
Dezastrul s-a materializat între altele în politica SUA faţă de regimul dictatorului sirian Assad, cel susţinut de Moscova, de chinezi, de iranieni şi de organizaţiile extremiste aflate în solda Teheranului, precum de pildă gruparea teroristă şiită Hizbullah. Deşi a devenit unul dintre cei mai sângeroşi asasini în masă din istorie, Assad continuă să dea cu tifla americanilor şi revendicării lor de a se retrage de la putere.
Nu mai puţin catastrofal e bilanţul egiptean al diplomaţilor din Washington. Care s-au văzut apostrofaţi de proprii lor aliaţi europeni, când Departamentul de Stat american, revenit la un oarecare realism de la tezismul de stânga al diplomaţiei din epoca Hillary Clinton-Susan Rice, a salutat debarcarea islamiştilor de la Cairo.
Înlăturarea, ca un soi de "rău mai mic", a lui Mohamed Morsi, omul Frăţiei Musulmane şi a regimului său islamist de la putere, un demers în măsură să repună Egiptul pe drumul democraţiei, fusese elogiată ca atare de şeful diplomaţiei americane Kerry. În răstimp, partenerii germani ai Washingtonului, mai purişti, se distanţaseră de americani şi avertizaseră că un puci rămâne un puci, indiferent dacă se îndreaptă împotriva unui regim islamist sau nu.
Or, tocmai acest tip de purism politic, miop în faţa pericolului islamist, cuplat cu un soi de exces de idealism importat din presa politic corectă şi transpus în diplomaţie, se găsesc la baza unora dintre cele mai spinoase probleme cu care se confruntă Occidentul de la accesul la cârmă al lui Obama încoace.
Departe de a promova cauza democraţiei, a liberalismului sau a securităţii şi a intereselor occidentale, neo-izolaţionismul şi abandonarea unor vechi aliaţi, precum Hosni Mubarak, nu doar că n-au dat roadele scontate, ci, dimpotrivă, au săpat adânc la temelia credibilităţii americane.
Un similar efect devastator pentru interesele apusene l-au avut şi succesivele cedări americane, în numele cooperării, în faţa unor autocraţi precum Vladimir Putin. Înţelegerea cauzelor acestor neajunsuri majore e condiţia remedierii lor. America are cu siguranţă resursele necesare spre a le înlătura.
