Anul 1941 putea să fie unul obişnuit din evoluţia omenirii, în care fiecare locuitor al planetei să-şi vadă de traiul zilnic şi să-şi găsească propria fericire. Nu se putea însă să fie bine. Dictatorii totalitari aveau alte planuri pentru evoluţia istorică şi numai ei ştiau calea corectă de înaintare spre o lume ideală.
Dezastrul sovietic de pe Sojukovo şi vânătorii de munte
Atacul german de la 22 iunie 1941 a fost începutul unui măcel în care forţele principale nu cunoşteau limita şi mila, regulile războiului modern fiind absolut uitate. România a fost atrasă în conflict prin voinţa celor doi tirani şi trupele trimise pe front nu se mai puteau elibera din jocul mortal. Chiar dacă se spera că ostilităţile se vor termina până la sfârşitul anului, nici 1942 n-a adus tăcerea armelor. Dimpotrivă. Ambele tabere au conceput planuri şi mai grandioase de ofensivă pentru că hârtia suportă orice.
Adolf Hitler visa să cucerească terenurile ce ascundeau ţiţei în adâncuri şi o campanie împotriva Caucazului i se părea absolut normală. Dincolo de zidul de piatră era Baku, o legendă a livrărilor de aur negru. Era evident că se rezolva problema aprovizionării cu carburanţi şi trupele sovietice motorizate ar fi înfruntat mari lipsuri. Ar fi fost tăiate şi rutele de aprovizionare prin Marea Caspică şi pe Volga, ajutorul american urmând să fie diminuat.
Cum armata germană înregistrase pierderi însemnate în anul precedent, dictatorul de la Berlin a făcut apel la aliatul din Carpaţi pentru a avea la îndemână unităţi experimentate de militari antrenaţi să lupte în teren puternic frământat şi a fost trimisă Divizia 2 vânători de munte din care făcea parte şi Batalionul 10 VM. Aici îşi făcea datoria şi un tânăr cadru didactic, cel ce nu putea să predea copiilor ştiinţa de carte pentru că trebuia să mânuiască instrumentele morţii. Cum un intelectual nu poate să stea departe de creion sau stilou, nici Mihai Bălaj nu şi-a permis să lase uitate faptele de vitejie ale celor ce ar fi vrut să fie acasă, pentru mulţi acasă fiind teritoriul românesc răpit de Ungaria cea lacomă.
Stilul sovietic de luptă era unul extrem de costisitor
Batalionul românesc a ajuns în octombrie 1942 pe cursul râului Sojukovo şi terenul trebuia amenajat cu fortificaţii de campanie pentru că propriile forţe erau puţine şi inamicul încerca să înainteze. Comandanţii sovietici au aflat că nu au în faţă trupe germane şi au decis să plece la asalt folosind chiar trupe de ruşi, cele ale popoarelor supuse din uniune nefiind de încredere. Ziua de 21 octombrie 1942 a fost una extrem de nefastă pentru oamenii pe care conducătorii îi condamnau să piară pentru gloria unei iluzii. Un regiment sovietic a fost concentrat să atace Compania a 2-a şi un foc de artilerie a fost dirijat spre dispozitivul de apărare timp de o oră şi un sfert. Era un adevărat cutremur în regiune.
Apoi au pornit la asalt infanteria sovietică ce era sprijinită de şase tancuri americane. Vânătorii de munte au început să tragă cu tot armamentul din dotare, dar atacatorii veneau în valuri şi o ploaie de gloanţe fierbinţi cădea în poziţiile româneşti. Un tun anticar utilizat cu pricepere de sergentul-major Rotaru a fost capabil să scoată din acţiune patru blindate inamice. Nu exista idee de retragere pentru ostaşul sovietic şi asaltul a continuat printr-o cultură de porumb ce ascundea vederii forţele în ofensivă. Era ora 18 şi soldaţii se aflau la 400 de metri de poziţia râvnită. Ploaia de plumbi a soldaţilor români a fost de netrecut, mai ales că erau lansate şi bombe de aruncător. S-a mai încercat un atac de noapte, dar n-a vreo urmă de succes.
Un dezertor a oferit a doua zi date despre ceea ce s-a întâmplat în tabăra sovietică. Un locotenent-colonel a mânat soldaţii la atac şi morţii zăceau cu zecile în faţa reţelei de sârmă ghimpată. Porumbul era plin de kazahi, uzbeci şi ruşi ce gemeau din cauza rănilor grave. Ofiţerul superior ce dorise glorie a fost răpus de un glonţ de 7,92 mm şi a rămas lângă un locotenent ce fusese comandant de companie. Toate cele şase companii trimise la asalt au suferit pierderi mari în faţa focului bine întreţinut şi precis al vânătorilor de munte, ceea ce a dus la linişte în sector.
Stilul sovietic de luptă era unul extrem de costisitor, specific războiului total. A fost un consum uriaş de proiectile de toate calibrele şi apoi s-a luat cu asalt o poziţie consolidată, comandanţii considerând că românii vor fi copleşiţi de cele şase tancuri şi de infanteriştii ce scoteau urlete sălbatice. S-a atacat până când pierderile în ofiţeri au provocat demoralizarea trupei şi a urmat retragerea, răniţii uşor putând să se evacueze. Cei grav loviţi au rămas pe teren şi mulţi au pierit. S-a obţinut numai uciderea unui militar român şi rănirea altor şapte pentru cele şase companii decimate.
Unitatea tactică românească a fost înlocuită apoi cu forţe germane. Este interesant de precizat că au fost trimise trupe de apărare costieră, ceea ce nu prea se potrivea cu luptă în munţi. Comandamentul german avea idei interesante. Muniţia noilor apărători a fost adusă de români cu căruţele, maşinile folosite neputând să străbată drumurile desfundate de munte.
Memoriile învăţătorului Mihai Bălaj sunt o sursă preţioasă de informaţii despre modul în care s-au desfăşurat ostilităţile pe Frontul de Est. Multe unităţi româneşti s-au afirmat în conflictul nedorit, dar timp de decenii nu s-a putut scrie ceva despre încleştările provocate de dictatorii ce se doreau stăpânii Europei şi ai lumii.