Problema performanţei realizate de învăţământul din România priveşte întreaga societate românească, fără excepţie. Ea reprezintă un punct de interes pentru profesori, pentru actualii şi viitorii studenţi, pentru angajatori şi pentru tot ceea ce înseamnă factor de dezvoltare într-o societate. capital.ro a lansat o dezbatere privind performanţa învăţământului din România în care a pus faţă în faţă un trainer, un profesor universitar şi un expert în resurse umane.
Scurtă privire asupra educaţiei din România
Pentru un expert în HR, ineficienţa educaţiei este redată de ruperea dintre teorie şi practică: „Tinerii absolvenţi ajung în cadrul companiilor cu un bagaj teoretic solid. Lipsa unei pregătiri practice în timpul facultăţii atrage un sistem de învăţământ greoi, cantităţi uriaşe de teorie pe care unii studenţi nu o pun în practică niciodată”, afirmă Cornelia Brătulescu, HR analyst.
„Prin natura profesiei, atât în activitatea de consultanţă, cât şi în aceea de training, întâlnesc şi discut cu mii de oameni, mare parte dintre ei proaspăt absolvenţi de învăţămant universitar şi post. 70-80% dintre interlocutorii mei nu sunt în stare să susţină o discuţie argumentată. Pe niciun subiect. Şi nu mă refer aici la dezbateri savante despre romantismul german – ci la chestiuni strâns legate de direcţia pe care o ia viaţa profesională a fiecaruia, de rolul şi puterea de a misca lucrurile pe care fiecare trebuie să şi le cunoască”, spune Dan Cristian Cârciumaru, senior trainer la Develor România, adăugând că „învăţământul românesc «de tradiţie» nu mai există. L-au omorat tranziţia perpetuă, cei «20 de ani +» proorociţi de Silviu Brucan, dispreţul deghizat în rectificari bugetare şi deconectarea iresponsabilă de la realitatile pieţei”.
Paul Marinescu, profesor universitar al Universităţii din Bucureşti, este de părere că „experienţele din ultimii 20 de ani ne-au demonstrat că în loc să mergem înainte, de fapt stăm pe loc, combinând mecanic politici educaţionale ale unor ţări care au tradiţie în acest domeniu. Am uitat, de fapt, că în perioada interbelică, în Romania s-a format o şcoală de intelectuali redutabili. Ținând seama nu numai de statistici, constatăm că la ora actuală avem foarte mulţi analfabeţi. Pentru că analfabeţi sunt şi cei care au pretenţia că au diplome şi care nu pot: să acţioneze coerent, să gândească consecvent, să facă un enunţ corect în limba română, să aibă principii (atitutidinile unor persoane din prima linie a politicii, vieţii sociale şi economice sunt elocvente)”.
Marinescu este de părere că sunt exemple că se face performanţă în educaţia din România, numai că aceasta nu este performaţa sistemului, ci rezultanta acţiunii unor profesori cu vocaţie de misionari. Misionariatul trebuie asumat de întregul sistem nu doar de câţiva oameni.
Care este cauza?
„Nu este doar o problema învăţământului, tinerii sunt obligaţi să lucreze pentru a se întreţine, costurile cu facultatea fiind ridicate. Sistemul românesc le permite tinerilor să lucreze încă din anul 2 de facultate. Adesea auzim de manageri la 23 ani, iar în timp ce profesorii îşi susţin cursurile cu sălile goale, studenţii sunt mai întâi muncitori. Asta pentru că vedem adesea tineri care au terminat o facultate lucrând într-un domeniu total diferit, existând problema ca după terminarea studiilor tinerii să nu-şi găsească pe piaţa muncii un job în domeniul studiat”, remarcă specialistul în resurse umane.
„Când vorbim de performanţa în educaţie, trebuie să ne raportăm întâi la modele. Din păcate, la ora actuală în România nu mai există modele care să aibă în vedere calitatea oamenilor, consistenţa lor, calitatea experienţelor lor de viaţă (mai curând putem vorbi de performanţa la nivelul imaginii unor persoane publice). Criza educaţională ţine şi de motivaţie. Vorbim de motivaţie la nivelul a patru factori: părinţii, copiii, profesorii şi societatea. Motivaţia familiei ţine si de o componentă materială, ceea ce înseamnă un minim de venit astfel încât familia să se poată concentra şi asupra educaţiei copilului. Motivaţia copilului are în vedere responsabilizarea acestuia. Motivaţia profesorului ţine de ceea ce-i oferă sistemul pentru a se pregăti şi pentru a-i pregăti pe alţii. În afară de dispreţ, presiune şi de lipsă de speranţă, unui profesor i se oferă foarte puţin. Motivarea societăţii este dependentă de posibilitatea acesteia de a poziţiona în posturi de decizie caractere şi profesionisti (profesionişti cu caracter)”, spune Marinescu.
Ce este de făcut?
„Cred că trebuie să lăsam deoparte orgoliile afundate în nostalgia vremurilor când aveam olimpici internaţionali şi să redefinim misiunea sistemului educaţional. Cum se spune în trainingurile de planificare strategică de pretutindeni, nu există acţiuni şi măsuri coerente fără obiective şi scopuri clar definite, iar acestea din urma trebuie derivate logic din «misiunea organizaţiei». Alinierea la un sistem de valori simplu şi închegat este de asemenea o condiţie sine qua non pentru reuşita unei companii. Învăţământul românesc trebuie gestionat ca o companie, ca o imensă organizaţie strategică, menită să producă plusvaloare”, argumentează Dan Cârciumaru, într-o viziune mai antreprenorială.
„Trebuie să construim împreună, ceea ce înseamnă că trebuie să implicăm şi persoanele care sunt acum la pensie, persoanele de vârsta a treia, care nu sunt utilizate decât în mică măsura; acestea trebuie sa fie încurajate să participe la educarea tinerei generaţii (în calitate de mentori)”, spune Paul Marinescu, care insistă pe faptul că performanţa este legată de o viziune sistemică, pe care nu se pot implementa numai viziunile izolate ale unor oameni, ci viziunea unei echipe de profesionişti veritabili, pozitionaţi la nivelul de decizie cel mai înalt al societăţii (în masura în care ei au aceasta viziune şi, în aceeaşi măsură, voinţa de a o pune în valoare).
„Educaţia este un proces la care trebuie să participe părinţii, factorii de decizie din domeniile educaţional, economic, social şi politic, pentru că nu se pot realiza lucruri valoroase fără atitudine pozitivă şi spirit de iniţiativă permanent. Actorul principal din acest proces complicat este copilul şi, de aceea, el trebuie încurajat să participe la propriul lui proces educaţional. Aş începe acest proces îndelungat de educare a tinerilor din România printr-un enunţ: «A face fără să ceri», pentru că am fost obişnuiţi in ultimii ani cu «A cere fără să facem», spune profesorul universitar.
Mai aplicată pe procesul universitar de educaţie, Cornelia Brătulescu este de părere că „pe tineri îi interesează ineditul, interesantul lucrurilor, iar profesorii trebuie să-şi susţină cursurile într-o manieră captivantă, cu materiale în care să împletească teoria cu practica, în timp ce învăţarea în echipă trebuie să fie încurajată”.
