Indiferent care este destinatia efectiva a imprumuturilor acordate de Fondul Monetar International, ele apar in final ca necesare unuia sau altuia dintre statele membre ale acestui organism pentru echilibrarea balantei de plati. Desigur ca rigurozitatea analizei solicitarilor de imprumut pe care o face FMI poate servi ca exemplu bancilor noastre comerciale care s-au incarcat cu debitori insolvabili.
Efectuarea la termen a platilor externe scadente in 1999 in ciuda tergiversarilor in acordarea imprumuturilor de catre Banca Mondiala si FMI s-a facut cu pretul diminuarii rezervelor valutare ale Bancii Nationale a Romaniei. Romania si-a majorat cota de participare la FMI de la 754 milioane USD la 1 miliard USD, respectiv 1,36 miliarde USD. Fata de aceasta cota, solicitarea unui imprumut mergand pana la 70% din cota este normala.
Intre conditiile stabilite in memorandumul cu FMI se mentioneaza angajamentul de reducere in acest an a deficitului de cont curent sub 1 miliard de dolari (7% din PIB).
Controlul asupra contului curent se poate exercita prin diminuarea deficitului balantei comerciale (marfuri si servicii), a soldului veniturilor si a soldului transferurilor curente. In trimestrul I, 1999, in balanta comertului cu marfuri s-a inregistrat un sold negativ de 435,1 milioane USD.
Prin politica de limitare a cresterii cererii interne, respectiv restrangeri salariale, va fi afectat implicit importul, contribuind astfel la echilibrul import-export. Memorandumul stipuleaza ca indexarile salariale se vor situa sub nivelul inflatiei. Se vor utiliza veniturile din privatizare pentru plata datoriei publice interne. Pe parcursul derularii imprumutului – zece luni – este stabilita drept criteriu de performanta evitarea arieratelor la platile externe.
Pentru acoperirea deficitului de finantare in 1999, BNR va emite obligatiuni in valoare de 800 milioane USD. Recursul la imprumuturi externe nu poate fi considerat totusi decat o situatie accidentala, care trebuie remediata prin cresterea volumului si competitivitatii exporturilor romanesti, sursa normala de echilibrare a balantei comerciale si a balantei de plati.
Prelucrarea bilanturilor contabile ale societatilor comerciale pe anul 1997 arata ca 71,7% din veniturile din export provin de la intreprinderile mari cu peste 250 de salariati, in mare parte de stat. Este vorba de societati cum sunt Combinatul Siderurgic Galati, care, singur, a realizat 7,2% din exportul societatilor active, ALRO, Petromidia, TAROM, Daewoo. Intre primii 20 clasati dupa volumul exporturilor, mai intalnim Comtim, Rafo-Onesti, Tractorul-Brasov, Azomures, Siderurgica-Hunedoara. Concomitent cu aceste realizari la export unele societati din cele mentionate inregistreaza pierderi si vor fi incluse, conform Memorandumului, pe listele de privatizare sau lichidare. In aceasta ultima varianta exporturile anului viitor sunt serios periclitate. Pericolul pe care il prezinta dependenta de societatile straine este ilustrat chiar in aceste zile de graba cu care sunt transferate in strainatate profiturile in momentul in care rezervele valutare ale tarii au fost diminuate de maximum de plati in contul datoriei externe.
Un alt atac comis de Memorandum asupra sanselor de relansare a exporturilor este prevederea de sistare a capitalizarii Eximbank, una dintre putinele modalitati de sustinere a exporturilor, dupa suspendarea facilitatilor fiscale pentru exportatori si turism.
Pentru un neinitiat mentinerea Bancorex sub actuala denumire sau alta este acelasi lucru. Nu are de unde sa stie ca pentru a castiga statutul de corespondent cu zeci si sute de banci din intreaga lume este necesara o munca de decenii. Iar daca nu ai statut de corespondent agreat, platesti comision altei banci straine care isi angajeaza raspunderea sa te reprezinte. Cu un comision „modest” de 5% din valoarea exportului. Noii nostri exportatori abia dupa ce au facut primele livrari constata ca pretul obtinut pentru marfurile livrate reprezinta abia 20-30% din pretul de detaliu de pe piata externa sau chiar mai putin.
La pretul de livrare se adauga cheltuieli de transport si asigurare (10%), comisioane bancare (5%), comision casa de comert (5%), taxe vamale si de indigenizare (30%), rabat importator si detailist pe piata externa (20-30%). Toata aceasta increngatura de prestatori de servicii are obiect de activitate datorita producatorului de marfuri – exportatorului initial. Cat de importante sunt aceste servicii complementare gasim intr-un Raport al Consiliului International al Graului din acest an, care trecand in revista tarile exportatoare apreciaza ca in anul agricol 1999-2000, exportul romanesc de grau va scadea fata de anul precedent de la 1 milion tone la 850.000 tone, printre altele, din cauza conditiilor inadecvate de depozitare si costurilor mari de transport. Faramitarea puternica a proprietatii agricole face ca in lipsa unor asociatii profesionale sau regionale puternice care sa organizeze achizitii, transportul depozitarea si contractarea pentru export, pozitia Romaniei pe pietele externe sa se deterioreze, fapt cunoscut, dupa cum se vede, mai bine in strainatate decat in tara.
Si pentru a ne face sa nu mai regretam privatizarea intreprinderilor de stat, recentul raport al SRI constata existenta unor practici comerciale frauduloase cum ar fi: vanzarea marfurilor la preturi mai mici in comparatie cu cele practicate pe piata mondiala, acordarea de termene de plata foarte lungi, practic creditand beneficiarul extern, sau plata la import a unor avansuri, furnizorului extern, neurmate de livrarea marfurilor. Astfel de „tehnici” au fost mult mai usor asimilate decat, spre exemplu, conditiile de livrare internationale INCOTERMS sau clauzele de garantare a platii si preturilor in contractele internationale.