De un sfert de secol, Aleksandr Lukașenko a predat adevărate lecții de dictatură în Belarus, țara pe care el o conduce cu o mână de fier. Dar după alegerile din 9 august, atât de evident fraudate, următoarea lecție ar trebui să fie una despre cum s-ar putea pune capăt unei dictaturi.

Fiu al unei lăptărese și președinte al unei ferme de stat sovietice în momentul prăbușirii Uniunii Sovietice, Lukașenko a fost catapultat la putere cu ocazia primelor alegeri democratice din Belarus. Ulterior, el s-a asigurat că acelea vor fi fost ultimele alegeri libere și corecte – transformând aparatul de securitate al vechiului KGB sovietic într-o mașinărie personală menită să zdrobească opoziția și să aducă parlamentul, justiția și presa sub controlul său, ceea ce i-a adus titlul, deloc lăudabil, de ‘ultim dictator al Europei‘.

A reușit să evite privatizările

Cu generosul sprijin al Rusiei, în general prin petrol și gaze la niște prețuri privilegiate ca să se asigure că el nu se va orienta spre Vest, Lukașenko a reușit să promoveze o măsură care s-a bucurat de sprijinul populației și care a reușit în mare parte să evite privatizările pe scară largă și haotice care au afectat Rusia și alte foste republici sovietice, păstrând principalele industrii – atât patronatul, cât și locurile de muncă – în mâinile guvernului.

Și totuși, cu mult înaintea ultimelor alegeri – în cazul lui Lukașenko, al șaselea scrutin – lucrurile nu arătau bine. Riposta sa haotică și incompetentă în fața pandemiei de coronavirus – când i-a sfătuit pe supuși să are cu tractoarele, să se ducă la saună și să bea vodcă – i-a dezamăgit pe mulți, boala s-a răspândit, iar economia a intrat în declin. Obișnuitele sale tactici – trimiterea la închisoare sau descalificarea oricărui contracandidat serios – a avut un efect contrar atunci când Svetlana Tihanovskaia, o fostă profesoară de limba engleză, soție a unui foarte cunoscut blogger în sprijinul democrației care a fost arestat după ce și-a anunțat candidatura, a luat locul soțului său.  

Întreaga sa platformă, atractivă prin patos și simplitate, a constat în angajamente vizând eliberarea tuturor deținuților politici și organizarea unor alegeri libere și corecte. Mitingurile sale au atras mulțimi masive de oameni, iar, în ziua alegerilor, în fața secțiilor de votare s-au format cozi lungi.

Lukașenko a rămas credincios scenariului cunoscut și a pretins o extrem de improbabilă victorie, acordându-i Svetlanei Tihanovskaia mai puțin de zece procente din voturi – “Societatea noastră nu s-a maturizat îndejuns de mult încât să voteze o femeie“, a spus el. În absența unor observatori și a unor sondaje credibile, este imposibil de știut câte voturi a primit de fapt Tihanovaskaia, dar este aproape sigur că ea a câștigat. La unele secții de votare, de unde au reușit să apară adevăratele rezultate, ea primise cam 70% din voturi.

În momentul când în Minsk, capital țării, și în alte orașe și localități au izbucnit mari proteste, bătăușii în cămăși negre ai lui Lukașenko au ripostat cu o duritate extraordinară. Demonstranții au fost bătuți cu bastoanele și cu cizmele, mii de oameni au fost reținuți, iar cei eliberați ulterior au spus că au fost înghesuiți în niște celule mici și bătuți sistematic, iar strigătele lor răsunau prin toată închisoarea. În timp ce se pregătea să depună o plângere oficială, Tihanovskaia a fost arestată de poliție și, după trei ore, a dat o declarație evident silită, recunoscându-și înfrângerea în alegeri și cerându-le oamenilor să nu mai protesteze. La puțin timp după aceea, s-a refugiat în Lituania vecină.

Violența nu a făcut decât să provoace o și mai mare rezistență. Femei îmbrăcate în alb, cu flori în mâini, au format lanțuri în Minsk și în alte orașe, protestând astfel în fața brutalității poliției. În mai multe fabrici de stat au fost declarate greve spontane. Svetlana Aleksievici, laureata belarusă a Preminului Nobel pentru Literatură, l-a acuzat pe Lukașenko de faptul că a declarat război împotriva propriului popor și i-a cerut să demisioneze.

Încercând să potolească protestele, guvernul a promis să-i elibereze pe protestatarii încarcerați, dar a confirmat totodată rezultatele acestor false alegeri, dând astfel de înțeles că Lukașenko nu se va retrage în liniște și în mod pașnic. Belarus nu este Ucraina, unde marile diferențe între regiuni, facțiunile politice și puternicii oligarhi au împiedicat guvernul să acumuleze o putere centralizată și militarizată precum cea deținută de Lukașenko.

Reacții dure de la marile puteri

Uniunea Europeană și Statele Unite au făcut declarații dure, condamnând violența poliției și frauda electorală și se spune că s-ar vorbi despre niște sancțiuni care să le fie impuse oficialilor vinovați. Asemenea sancțiuni au mai fost impuse și anterior, iar Lukașenko a învățat din timp niște tactici – cum ar fi eliberarea unor deținuți politici – ca să convingă Vestul să nu se îndepărteze de el. În momentul izbucnirii crizei, Administrația Trump era pe cale să-și reinstaleze un ambasador la Minsk.

Adevărul e că Lukașenko nu și-a schimbat cu adevărat niciodată obiceiurile și nu sunt șanse ca el să o facă nici dacă va supraviețui actualei crize. Protestatarii de pe străzile orașelor din Belarus nu riscă să fie bătuți și nu își riscă și viața numai ca să obțină niște tactice libertăți din partea opresorilor lor, ci cer ca victoria lor în alegeri să fie respectată, iar Lukașenko se cedeze puterea în septembrie, când îi expiră mandatul. “Belarusul nu va dori niciodată să mai trăiască sub guvernanții anteriori“, a declarat Tihanovskaia într-un mesaj video transmis din Lituania, țara în care s-a refugiat, iar ea a cerut guvernului să înceapă tratative în vederea transferului de putere.

Belarușii nu au nevoie de noi declarații pline de indignare din partea Occidentului; ei au nevoie ca Occidentul să li se alăture întru a declara că rezultatele oficiale ale alegerilor au fost fraudate, în a cere eliberarea necondiționată a demonstranților arestați și organizarea unor noi alegeri.

Toate astea s-au izbit de rezistența dură a președintelui rus Vladimir Putin, pentru care, indiferent cum ar fi, Lukașenko este bastionul de contracarare a Occidentului. Dictatorul belarus și-a făcut în ultima vreme un obicei din a-l înfrunta pe Putin – el nu a sprijinit războiul clandestin al Rusiei din estul Ucrainei;  în aprilie 2019, el l-a expulzat pe ambasadorul rus, acuzându-l că tratează Belarusul ca pe un stat vasal, iar, luna trecută, a arestat 33 de oameni despre care a spus că ar fi mecenari ruși trimiși să creeze tulburări înaintea alegerilor. În același timp, Belarus s-a apropiat mai mult de Beijing, din partea căruia, în decembrie, a primit un împrumut de $500 milioane. Dar Putin a înghițit toate aceste insulte și s-a grăbit să îl felicite pe Lukașenko pentru ‘victorie‘.

Simpatia și sprijinul neîndoios al Occidentului trebuie să se îndrepte spre cetățenii din Belarus care s-au săturat de guvernarea impusă, crudă și nelegitimă a lui Lukașenko. Uniunea Europeană și Statele Unite au marcat un bun început afirmând că alegerile din Belarus nu au fost nici libere și nici corecte și condamnând represiunea la care au fost supuși demonstranții. Pot face mai mult: pot să-l avertizeze pe Lukașenko că nu vor accepta rezultatele oficiale și nu-l vor recunoaște ca învingător dacă nu își adună bătăușii și dacă nu organizează niște noi  alegeri care să fie credibile. Pentru a sublinia acest lucru, Washingtonul va trebui să renunțe la a mai trimite un nou ambasador la Minsk.

Ultima lecție dată dictaturii va trebui să le spună celor vizați că oamenii nu se pot supune la nesfârșit în fața tiraniei și că, atunci când, în cele din urmă, nu o mai suportă, oamenii liberi din alte părți vor fi de partea lor, notează News York Times.