În România încă punem prea des semnul egal între diplomă şi capacitatea posesorului acesteia de a face ceva.

E prea devreme ca să ştim cauzele şi mecanismele tehnice ale scandalului de la Société Générale. Ştim însă cauza sa fundamentală, care e foarte simplă şi cunoscută şi în România. Rezumată în câteva cuvinte, cauza este adesea exprimată printr-o întrebare, de obicei pusă cu condescendenţă ţâfnoasă: „Ascultă, dar dumneata ce pregătire ai?“

De cele mai multe ori, întrebarea este adresată tânărului ambiţios care propune seniorilor o soluţie cam îndrăzneaţă sau, pur şi simplu, ieşită din tipare. „Pregătirea“ despre care se cer detalii devine etalonul prin care este judecat modul viu şi independent de a gândi. Dacă „pregătirea“ vine de la o facultate fără nume sau din alt domeniu, atunci ideea e descalificată. Prejudecata învinge. Obsesia privind „pregătirea“ a avut ca rezultat o stratificare pe caste a personalului băncii franceze şi, în general, a Franţei corporatiste. La vârful piramidei se află absolvenţii de Grandes Écoles, universităţile de elită ale Hexagonului. Sub aceştia există o plebe care nu are diplome la fel de bine cotate, lucru care îi blochează accesul la oportunităţi.

Potrivit interogatoriului, Jérôme Kerviel, angajatul SocGen din centrul scandalului, a pus la cale pariurile sale riscante pentru a le dovedi şefilor că şi un absolvent al unei facultăţi fără renume e în stare să facă profituri de milioane de euro. Se pare că nu acumularea de profituri a constituit motivaţia tânărului trader. Setea de a fi respectat şi de a-i fi recunoscută competenţa, dorinţa de a fi acceptat în rândul bancherilor de elită, iată factorii care l-au mânat pe Jérôme Kerviel într-o furtună de pariuri riscante, care a nimicit credibilitatea sectorului financiar francez.

Existenţa unui aşa-zis „sistem de caste“, care influenţează disproporţionat şansele de succes în Franţa – în politică, afaceri sau cercetare -, mi-a fost confirmată aproape fără excepţie de-a lungul anilor. Indiferent de sectorul în care profesau, foarte mulţi francezi pe care i-am cunoscut mi-au spus că plecaseră în căutarea succesului profesional în Marea Britanie, SUA sau aiurea tocmai pentru a scăpa de influenţa disproporţionată pe care, în Franţa, diploma şi numele unei şcoli ajung să o aibă asupra oportunităţilor la care cineva poate avea acces.

E drept că, în multe privinţe, România nu e Franţa. România suferă însă de o obsesie asemănătoare privind „pregătirea“. Prea multe anunţuri de recrutare impun condiţia absolvirii unei anumite facultăţi, ca şi cum o meserie nu se mai poate învăţa altfel. Pe Wall Street sau în City-ul londonez sunt sute de bancheri care au absolvit filologia, fizica sau o facultate de ştiinţe politice. În România, încă punem prea des semnul egal între diplomă şi capacitatea posesorului acesteia de a face ceva, ca şi cum sistemul de învăţământ nu ar fi decăzut atât de mult încât nici o diplomă nu mai oferă garanţia stăpânirii unei profesii – lucru confirmat de multiple sondaje.

Rapiditatea cu care atât informaţia, cât şi oamenii sau bunurile pot înconjura astăzi globul înseamnă că poziţia lor pe hartă nu mai dictează prea mult avantajul competitiv al unei economii. Calitatea forţei de muncă devine cheia dezvoltării şi a succesului – cu condiţia ca dictatura diplomelor să fie eliminată.