Digitalizarea în România, o promisiune nerealizată
Digitalizarea administrației publice din România rămâne, din păcate, mai mult o iluzie decât o realitate funcțională.
Chiar și în 2025, procesele birocratice din instituțiile publice continuă să fie domină de un volum imens de hârtie, iar digitalizarea este adesea doar o etichetă frumoasă, lipsită de aplicabilitate practică.
Ineficiența procesului de aprobare a HCL-urilor
Un exemplu clar de ineficiență este procesul de aprobare a hotărârilor de consiliu local (HCL). În loc să simplifice procedurile administrative, acesta impune un circuit inutil de transport al documentelor fizice între primării și prefecturi. Astfel, pentru fiecare ședință de consiliu local, care are loc lunar în zeci de unități administrativ-teritoriale, sunt efectuate aproximativ 37.752 de drumuri dus-întors pentru a depune documentele necesare la Prefectură. Aceasta înseamnă nu doar pierdere de timp, ci și costuri suplimentare cu transportul, hârtia și personalul implicat.
Aceste deplasări, la prima vedere banale, generează cheltuieli anuale uriașe, care ar putea fi mult mai bine utilizate în investiții în soluții digitale eficiente. Totuși, România se află prinsă într-o capcană birocratică care include și procesul de accesare a fondurilor europene destinate digitalizării. Deși Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) prevede alocarea a 1,62 miliarde de euro pentru modernizarea administrației, utilizarea acestor fonduri se lovește de obstacole birocratice care includ milioane de documente tipărite și semnate, cu evaluări și verificări fizice, chiar și pentru fonduri destinate digitalizării.
“În România, digitalizarea eșuează chiar acolo unde ar trebui să funcționeze impecabil: în accesarea fondurilor europene destinate digitalizării! Banii europeni, puși la dispoziție prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) – Componenta 7, ar trebui să transforme administrația și economia, dar sunt sufocați de un paradox birocratic revoltător. România gestionează un buget de 1,62 miliarde de euro, însă procesul de accesare a acestor fonduri arată mai degrabă ca o parodie administrativă decât ca un program modernizat. Milioane de pagini tipărite, scanate și apoi semnate digital sunt evaluate, ironic, în format fizic, pe hârtie, de echipele de monitorizare de la minister, organismul intermediar regional sau autoritatea de management. O birocrație absurdă care demonstrează că, în România, digitalizarea este doar un slogan pompos pe hârtie… multă hârtie!”, punctează Bogdan Costin Fârșirotu.
Paradoxul digitalizării în accesarea fondurilor europene
Paradoxal, deși scopul acestor fonduri ar trebui să fie transformarea administrației și economiei românești într-un sistem mai modern, realitatea este că digitalizarea nu reușește să elimine birocrația tradițională, ci o amplifică.
Astfel, procesul de digitalizare este adesea un mix absurd de formulare electronice și hârtie, ce face ca sistemul să fie ineficient și costisitor.
“În teorie, lucrurile par simple: un proiect european prevede formarea unui grup țintă de 28 de persoane, iar indicatorul de rezultat este obținerea unui certificat de absolvire. Ce poate fi mai clar de atât? În realitate, însă, orice organizație care se angajează în acest proces trebuie să fie pregătită pentru un tsunami administrativ. Dacă procedura standard de organizare a unui curs autorizat de Ministerul Muncii și Ministerul Educației presupune deja o avalanșă de documente tipărite, în cazul proiectelor europene, această povară se multiplică exponențial”, spune Bogdan Costin Fârșirotu.
Birocrația în proiectele educaționale finanțate din fonduri europene
De asemenea, și în cadrul proiectelor educaționale finanțate din fonduri europene, birocrația ajunge la cote absurde. Organizarea cursurilor de formare profesională devine o provocare din cauza cerințelor excesive privind documentația tipărită: de la formulare tipizate pentru fiecare participant, la rapoarte, declarații, procese verbale, și chiar capturi de ecran, toate tipărite și semnate de mai multe ori. Această povară administrativă transformă proiectele educaționale într-un adevărat labirint birocratic, unde sute de angajați sunt nevoiți să se ocupe mai mult de gestionarea documentelor decât de desfășurarea efectivă a cursurilor.
“Practic, 80% din activitate este consumată de birocrație, iar doar 20% rămâne pentru ceea ce ar trebui să fie scopul principal: formarea profesională. În loc să faciliteze accesul la educație, sistemul împinge organizațiile spre blocaj, iar multe aleg să renunțe, nu din lipsă de competență, ci din cauza unui sistem care a transformat digitalizarea într-o farsă birocratică.
Când vom înțelege că educația și digitalizarea nu înseamnă mai multă hârtie? Până când România va trata fiecare beneficiar de fonduri europene ca pe un potențial infractor? Aceste întrebări rămân fără răspuns, în timp ce tone de documente tipărite sufocă orice intenție reală de modernizare a educației”, conchide Bogdan Costin Fârșirotu.
Digitalizarea, o farsă birocratică?
Chiar dacă scopul acestor fonduri europene este de a sprijini educația și formarea profesională, administrația românească a transformat acest proces într-un obstacol major, în care timpul și resursele se risipesc într-o muncă de tipar și semnătura, în loc să contribuie la educație sau la implementarea de soluții digitale eficiente.
România, captivă într-un sistem învechit
Astfel, în timp ce multe țări europene au reușit să implementeze platforme digitale eficiente care reduc birocrația și accelerează procesul de accesare a fondurilor, România pare să fie blocată într-un sistem care subminează progresul real. Până când nu va exista o reformă profundă a administrației publice, România riscă să piardă nu doar banii din PNRR, ci și oportunitatea de a se alinia la standardele europene în ceea ce privește digitalizarea și eficiența administrativă.
