Francezii ne-au numit de mai multe ori în ultimii ani ţigani. Au şi ilustrat diferite pagini de deschidere a ziarelor cu cetăţeni romi (chit că, la un moment dat, era vorba de violonistul Ion Voicu, lucru care ne onorează). Mai ales înainte de meciuri ale echipelor naţionale de fotbal. Problemele legate de minorităţile etnice aflate „în vizită“ în Franţa au luat amploare după integrarea României în Uniunea Europeană, ocazie cu care graniţele s-au deschis pentru toată lumea, vizele nemaifiind necesare.

Nu ar trebui nici să uităm că Franţa a fost unul dintre principalii susţinători ai României pentru integrarea în UE. Tot Franţa ne-a susţinut şi ne susţine şi în forurile europene atunci când avem nevoie (ultimul exemplu este Dacian Cioloş, care a fost ales drept comisar al UE pentru agricultură cu ajutorul francezilor). Legăturile sunt strânse şi prin schimburile economice, Banca Română pentru Dezvoltare – Groupe Société Générale, Dacia-Renault sau investiţiile în comerţ, precum Carrefour sau Cora, fiind doar câteva exemple.

Problemele legate de ţiganii români stabiliţi în Franţa au escaladat însă în ultimele luni. Sigur, Franţa este un stat eminamente socialist, cu politicieni preocupaţi de măsuri populiste, indiferent că este vorba de ajutoare sociale sau protecţie împotriva imigranţilor. Dar ar fi şi cazul să recunoaştem că niciunui român nu i-ar plăcea (şi nu ar fi de acord) ca o mulţime de ţigani sau orice altă etnie (chiar nu contează prea mult) să se stabilească abuziv într-o zonă din vecinătatea propriei locuinţe. Decizia de a expulza persoanele aflate ilegal pe teritoriul Franţei nu este chiar atât de ciudată sau împotriva firii.

Dar ce s-a întâmplat după luarea acestei decizii şi după începerea „deportării“ anumitor persoane? Mai toată Europa a început să vocifereze, să acuze Franţa de xenofobie şi chiar să compare expulzarea ţiganilor cu Holocaustul. Mai mult decât atât, propriii cetăţeni s-au pornit împotriva guvernanţilor. S-au organizat manifestaţii de protest împotriva deciziei de expulzare în nu mai puţin de 130 de oraşe din Europa, majoritatea în Franţa. Cum este oare posibil aşa ceva? Simplu, francezii respiră democraţie de mai bine de 150 de ani. Iar respectarea drepturilor omului nu este o vorbă în vânt. Drepturi egale pentru toată lumea, fără excepţie.