Greva profesorilor din preuniversitar continuă. Repet o declarație de principiu: fiind și eu cadru didactic (în învățământul universitar), mă solidarizez total cu greva colegilor. Fac această declarație ca să nu fiu acuzat că nu aș fi obiectiv. Nu sunt! Îmi asum poziția clară de partea profesorilor greviști și mai cred că fără salvgardarea educației naționale nu putem vorbi despre un viitor al României. Sunt, de altfel, lucruri pe care le-am mai spus, în diverse spații publice, de ani de zile.
Aș vrea, astăzi, să schițez o analiză despre comunicarea situației de către principalii actori publici. Aceștia sunt (într-o ordine care nu este nici a importanței, nici a intrării în scenă, nici a puterii de decizie):
- Greviștii și liderii de sindicat;
- Profesorii din preuniversitar, în ansamblu;
- Ministerul și ministrul Educației;
- Guvernul în ansamblu și prim-ministrul Nicolae Ciucă;
- Președintele României, Klaus Iohannis;
- Mass-media mainstream (în special televiziunile);
- Rețelele sociale și, în sens mai larg, opinia publică
- The Big Brother.
Contextul în care s-a declanșat greva este și el important. Starea învățământului românesc este, de fapt, o criză cronică de foarte mulți ani. Peste un soi de heirupism din anii 90, în care obiectivul „spontan” a fost scoaterea comunismului din manuale și din programele de învățământ, anii care au urmat au consemnat nenumărate reforme, niciuna dusă până la capăt. Fără să intrăm într-o analiză serioasă, care ar putea ocupa zeci de pagini și pe care nici nu sunt competent să o fac, putem admite, grosso modo, că blocajul învățământului românesc vine, paradoxal, din confruntarea a două „conservatorisme”: cel explicit, instituțional, care reclamă o continuitate față de tradiția „lui Spiru Haret” și cel mascat, născut în ultimii ani ai lui Ceaușescu, un curent care respingea (și respinge) „industria meditațiilor”, care consideră că școala și profesorii nu te învață nimic și, implicit, diplomele sunt hârtii pe care le poți cumpăra. Primul „conservatorism” este alimentat de cazurile recente de violență din școli, cel de-al doilea se legitimează raportându-se la cazurile notorii de plagiat a doctoratelor de către unii lideri politici.
Faptul că s-a ajuns la greva generală este, fără îndoială, și consecința lipsei de disponibilitate a guvernanților atât de a recunoaște gravitatea situației, cât și de a lucra la un pachet legislativ mai serios și mai amplu decât mizilicul care le-a fost oferit, până acum, cadrelor din învățământul preuniversitar.
Să revenim la actorii implicați!
Greviștii au intrat pe un drum „fără întoarcere” – ei sunt nevoiți să meargă înainte și, dacă la început solicitările erau aproape în totalitate salariale, acum au ridicat nivelul revendicărilor la chestiuni care vizează Legea salarizării, statutul personalului didactic sau legea privind alocarea a 6% din PIB pentru Educație. Desigur, în sens larg, nici un drum nu este „fără întoarcere”, în afară de moarte. Dar, pentru profesori, dacă această grevă nu duce la o rezolvare politică serioasă, atunci, pentru multă vreme, orice revendicare va fi tratată cu încă mai puțină considerație. Pentru liderii de sindicat eșecul va fi o ieșire totală din jocul public, iar pentru mișcarea sindicală din România, în general, va fi o moarte clinică.
Profesorii și cadrele din preuniversitar nu constituie o categorie omogenă. Slăbiciunea cea mai mare este dată de fragilitatea condiției multora: suplinitori, unii fără studii adecvate, fără stabilitate pe post, având ei înșiși familii de întreținut. Solidaritatea este o valoare puțin prețuită în România. De aici și tacticile mârșave ale politicienilor de a-i învrăjbi pe greviști cu conformiștii.
Ministerul Educației a fost, în această grevă, tăcut! Iar ministrul, doamna Ligia Deca, parcă nici n-ar fi existat. Firește, nu vorbim despre inevitabilele comunicate bla-bla, ci despre poziții publice deschise, argumentate, bine conturate ale unei opțiuni politice. Aceste low profile ale Ministerului și titularului său indică un singur lucru: ministrul și, implicit, Ministerul nu au nici o putere de decizie! Nu au avut nici un cuvânt de spus și nu au vrut să aibă o poziție politică. Soluția trebuie căutată mai sus, la Guvern…
Guvernul, la rândul său, s-a făcut că plouă. Negocierile au fost purtate de pe poziția de forță „nu sunt bani!” și oferta făcută greviștilor a fost ridicolă, deși, tocmai în aceste zile au fost mărite salariile polițiștilor și s-au antamat cheltuieli militare de proporții uriașe.
Aici intervine complicația pur politică: pe 26 mai, ar fi trebuit să aibă loc „rotativa” guvernamentală – schimbarea între Ciucă și Ciolacu pe postul de premier și similar, rocade între miniștrii și secretarii de stat. Marcel Ciolacu, președintele PSD, a anunțat că partidul său amână „rotativa” până la încheierea grevei. Bineînțeles că au apărut imediat acuzații că în spatele grevei s-ar afla pesediștii. Fără îndoială că social-democraților și, mai ales, lui Marcel Ciolacu, personal, le-ar conveni să nu intre la cârma guvernării cu greva în brațe. Ba, mai mult, le-ar conveni situația actuală până, hăt, la primăvară! Guvernarea are o gaură bugetară uriașă, prognozele pentru la toamnă sunt sumbre, liberalii sunt pe tobogan în sondaje, de ce s-ar grăbi pesediștii să conducă? Dar, despre aceste calcule vom vorbi într-un material viitor.
Dar să revenim acum la doamna Ligia Deca, primul ministru al Educației din perioada postdecembristă care nu are nici o fărâmă de experiență la catedră. Domnia sa este, fără nici un paravan, un om impus de președintele Iohannis în fruntea Ministerului. De ce? Singura explicație este că președintele însuși are de infăptuit un plan în domeniu și nu a vrut să riște nimic, impunând un executant docil în fotoliul ministerial. Orice partizan al președintelui Iohannis mi-ar putea răspunde că da, președintele vrea să pună în operă programul „România Educată”. Ei, tocmai de-aia mă tem! Programul respectiv este o maculatură ieftină (și agramată) care nu are nimic în spatele unor formulări bombastice ale înțelepciunii de tipul „să fie bine, ca să nu fie rău”! În fapt, „România Educată” a fost un instrument de relații publice pentru legitimarea celui de-al doilea mandat al președintelui. În subsidiar, printr-o nouă reformă a învățământului, propovăduită de broșura în cauză, s-ar deshide larg porțile pentru privatizarea masivă a sistemului de învățământ. Adică învățământ de calitate pentru bogați și Dumnezeu cu mila pentru săraci.
Președintele Iohannis însuși a avut o singură poziție clară cu privire la grevă, răspunzând unei întrebări în timpul unui briefing la o întâlnire internațională. Iohannis a spus că greva nu are legătură cu „România Educată”, că revendicările țin de Legea salarizării care se află în lucru și că, în aceste condiții, va interveni și El („Vai, domule președinte, dar nu trebuie!”) ca să accelereze „un pic” lucrul la această lege.
În acest moment, marți, 6 iunie, Ministerul a elaborat un Ordin prin care mediile se pot încheia doar cu două note și nu este necesar ca mediile să fie contrasemnate de profesorii aflați în grevă. O mermeleală! Pentru ca greviștii să-și piardă singurul atu în negocieri – înghețarea anului școlar.
Vom reveni!