Nu mai sunt 25 de municipii cu peste 100.000 de locuitori, ci 20. Iar la nivelul acelor 25 s-au văzut oraşe care au pierdut între o treime şi un sfert din populaţie, precum Piatra Neamţ, Bacău, Galaţi, Brăila, Buzău, Satu Mare, Braşov, Focşani. Cei peste 70.000 care nu se mai numără printre locuitorii din Braşov sau Galaţi sunt cât populaţia a unor reşedinţe de judeţ ca Tulcea sau Slatina. Cei 50.000 – 60.000 ce nu mai apar în evidenţele din Constanţa, Iaşi sau Bacău sunt la fel de mulţi ca aceia din Călăraşi ori Zalău. Din oraşele ţării au dispărut oraşe întregi. Iar cei peste 50.000 de brăileni ce nu se mai regăsesc în recensământ sunt cât erau oneştenii în 1992. Pentru că acum oraşul de pe Trotuş, cândva foarte industrializat, mai are doar 39.000 de locuitori. Şi e bine să subliniem cât de nociv e fenomenul, pentru că, după ce România n-a avut niciodată localităţi prea concentrate, ca să se poate dezvolta eficient, după cum se vede în SUA sau în Japonia, ele au devenit şi mai mici.
În anii ’80, economia de la noi, în care lucrau mulţi oameni proveniţi din migraţia forţată sat – oraş, a început să se decapitalizeze. Ceauşescu a plătit datoria externă şi nu a mai investit nimic în industrie. De aceea, în 1990, primul lucru ce trebuia făcut era să se capitalizeze economia cu investiţii străine. În loc de asta însă s-a zis: Nu ne vindem ţara! Şi fiindcă s-a administrat pe dos faţă de cum trebuia, au apărut baronii locali, care s-au conectat la politic şi au generat corupţia. Astfel se explică de ce s-au depopulat oraşele ţării. Oamenii au căutat stabilitatea precum ardelenii ce au emigrat în SUA la începutul secolului XX. Unii au plecat în străinătate sau la Bucureşti, şi în împrejurimile sale pentru a obţine stabilitate şi a beneficia de infrastructura superioară. Alţii au părăsit oraşele industriale cu fabricile decapitalizate şi au revenit în satele natale. Pe ansamblu s-a văzut o migraţie inversă oraş – sat care a adus oamenii dintr-un domeniu cu productivitate mai mare – industria -, într-unul cu eficienţă redusă: agricultura. Hectarul de pământ pe care-l lucrau bătrânii a ajuns ca în loc de două persoane să hrănească șase şi să nu producă mai mult, ci doar să se împartă puţinul la mai mulţi.
Dar ca să revin la stabilitate şi la infrastructură, pentru că nu totul în România a evoluat dezastruos. Cluj şi Timişoara au fost oraşe care au pierdut foarte puţină populaţie faţă de 1992, ba chiar au câştigat după 2002. Primul este căutat pentru stabilitate, cel de-al doilea e conectat la infrastructura Vestului. Spre deosebire de Braşov şi Constanţa, ce au fost dominate de corupţie, şi au pierdut masiv populaţie. În Moldova a contat cel mai mult dispariția industriei. Löhn-ul a păstrat nişte locuri de muncă, dar cât putea să o facă?! Și atunci când piețele devin mai mici, "erodate” de procesul de ruralizare, investițiile se reduc și dezvoltarea se încetinește. Investitorii sunt atraşi de pieţele mari, unde îşi pot plasa uşor mărfurile şi îşi pot alege forţa de muncă. Lucru deosebit de important, pentru că singura şansă a celor săraci e piaţa liberă, doar acolo îşi pot vinde forţa de muncă
Mai multe articole scrise de Ionuţ Bălan puteţi citi pe pe bloguluibalan.ro
