De la un punct încolo, electoratul american îi va da dlui Obama acea replică faimoasă: «Show me the money!»
Victoria lui Barack Obama în cursa pentru Casa Albă a inspirat un val de sărbătoare, nu numai în Statele Unite. La råndul său, acesta a dat naştere unor aşteptări şi speranţe pe care viitorul preşedinte nu va avea cum să le îndeplinească în totalitate. Dovada cea mai bună este criza prin care trece economia americană.
În zilele dinaintea şi de după votul de săptămåna trecută, bursa de pe Wall Street a înregistrat fluctuaţii halucinante. Contrar unor comentarii, asta nu reflectă reacţia pieţelor la victoria dlui Obama, rasismul capitalismului sau cine ştie ce altceva. Alături de un nivel-record al şomajului (cel mai mare din ultimii 14 ani) şi vestea că una din companiile legendare ale Statelor Unite – General Motors – mai are puţin şi rămåne fără bani, mesajul transmis este al nivelului fără precedent de nervozitate din pieţele financiare şi al unei crize care abia începe să „muşte“ din economia reală.
Toate aceste semne că cea mai mare economie a lumii se află în stare critică reprezintă cel mai rece duş pentru acel tsunami al optimismului declanşat de victoria de marţi a lui Obama. Avem de-a face cu noţiuni cåt se poate de concrete, puse faţă în faţă cu sentimente cåt se poate de abstracte, legate de ce va face dl Obama pentru SUA şi restul lumii. Acele discuţii despre nedreptăţi pe care le-a îndreptat victoria dlui Obama, de respect pentru SUA, de o nouă eră în istorie, toate acestea, oricåt de reale sunt acum, vor ajunge să treacă, în cele din urmă, şi prin stomac. De la un punct încolo, electoratul american îi va da dlui Obama acea replică faimoasă din filmul „Jerry Maguire“: „Show me the money!“
Realitatea economiei americane şi a aparatului politic care o guvernează este că îi oferă administraţiei dlui Obama opţiuni deosebit de limitate pentru a injecta „adrenalină economică“ în sistem. Dacă un guvern european ar accepta relativ uşor investiţii de miliarde pe care statul să le facă în economie, partidele politice americane – inclusiv democraţii dlui Obama – au o relaţie complicată cu tot ceea ce ţine de serviciile publice.
Reţeaua de autostrăzi interstatale, de exemplu, a fost aprobată de Congres fiindcă preşedintele Eisenhower a „våndut-o“ ca pe o cheltuială militară – Legislativului i s-a spus că acele autostrăzi puteau deveni piste de aterizare şi căi de transport ale trupelor.
Pe de altă parte, chiar dacă politicienii americani vor accepta mai uşor încă nişte cheltuieli de la buget sub presiunea crizei, acel buget geme deja sub povara unui deficit imens, care i-ar da de gåndit pånă şi lui Keynes – părintele teoriilor care spun că deficitul bugetar e un „rău necesar“ în vreme de criză. O componentă importantă a acestui deficit o constituie tocmai acele programe de asistenţă socială care înghit deja sume imense de bani şi care vor fi cu atåt mai suprasolicitate pe perioada unei recesiuni.
Dacă dl Obama prinde conturul unui erou antic, atunci putem spune că toate cele de mai sus schiţează un peisaj plin de furci caudine şi noduri gordiene. Capacitatea sa de a inspira mulţimi va fi un ingredient necesar în tot acest context, dar nu şi unul suficient. Chiar dacă viitorul preşedinte al SUA este perfect conştient de marile aşteptări create în jurul mandatului său, el trebuie să fie dispus să dezamăgească o parte din electorat şi să sacrifice o parte din aspiraţii.
