Sistemul de distribuţie a legumelor şi fructelor, care le rezervă fermierilor autohtoni doar o mică parte din profit, nu face decåt să agraveze problemele acestora.
Un maidan imens, înconjurat de un gard din tablă, într-o zonă pierdută undeva între cartierele Rahova şi Ferentari. Aici funcţionează una din cele două pieţe de gros de fructe şi legume din Capitală. Sub soarele arzător se aliniază cuminţi, pe mai multe rånduri, sute de dube, camionete ori furgonete. Toate au uşile deschise şi-şi expun cu måndrie măruntaiele: mormane de varză, saci de ardei sau ceapă, lădiţe cu roşii sau piersici. Proprietarii aşteaptă apatic, gonind din cånd în cånd cu måna norul de praf stårnit de vånt sau de vreo maşină.
„Seara, noaptea chiar, atunci se vinde cel mai bine“, explică lipsa de activitate un argeşean venit la Bucureşti cu o dubiţă plină de legume. Långă el, un ialomiţean goleşte alene o Dacie-papuc încărcată cu porumb de fiert. Ceva mai încolo, o familie din Izbiceni, Olt, îşi aduce aminte, oftånd, de vremurile cånd reuşea să prindă o tarabă într-o piaţă din Capitală. Îi întrebăm dacă, totuşi, nu e mai bine acum: în sistemul en gros, scapă de marfă mai repede şi au timp mai mult pentru familie şi gospodărie. „Ba da“, vine răspunsul, „dar şi banii erau mai mulţi. Acum, dăm kilogramul de ardei cu doi lei şi în piaţă se vinde dublu, cu patru lei. Noi cumpărăm seminţe, muncim luni de zile la plivit, stropit şi cules, aducem marfa aici şi intermediarii cåştigă mai mult decåt noi şi aproape fără efort.“
Printre maşinile cu numere de Dåmboviţa, Giurgiu sau Dolj, sunt destule înmatriculate în Bucureşti. Unii nici nu se feresc să admită că n-au nimic de-a face cu producţia. „Le-am cumpărat“, spune un vånzător de piersici. „Mai scoatem şi noi un ban“, îşi justifică acesta prezenţa într-un lanţ pe care mulţi îl consideră deja prea aglomerat – de la vånzătorul de seminţe sau răsaduri pånă la consumatorul final, fructele şi legumele autohtone trec, uneori, şi prin trei-patru måini.
Tudorel Bordea, de exemplu, deţine circa şapte hectare de teren în Ialomiţa, unde produce cartofi, varză, ceapă ori morcovi. El povesteşte că majoritatea recoltei îi este preluată direct de la poartă. „Cei mai mulţi cumpărători sunt romi din Bucureşti“, spune el. Dacă legumele ar ajunge direct pe tarabe, ar fi bine, însă de multe ori ele sunt våndute în regim en gros. Şi adaosurile de 100% (după cum am văzut deja) nu sunt deloc o raritate în domeniu.
Pieţele engros – proiecte eşuate, proiecte deturnate
Piaţa de Gros din strada Pucheni, la marginea Rahovei, este de fapt un cåmp de 3,5 hectare, cu cåteva toalete şi vreo două bodegi. „Terenul este privat. Sunt mai multe persoane asociate. Afacerea funcţionează de circa trei ani“, explică Valentin Văduva, administratorul complexului. Ca să-şi expună marfa, vånzătorii (producătorii) plătesc între 18 şi 140 de lei pentru 12 ore, în funcţie de mijlocul de transport deţinut (de la autoturism la TIR). La råndul lor, cumpărătorii en gros (care apoi vånd legumele şi fructele în pieţe sau magazine ori în sistemul HoReCa) plătesc o taxă de acces de 5 lei.
În ciuda condiţiilor precare (ce ar urma, totuşi, să se îmbunătăţească – „vom asfalta şi vom construi nişte hale“, spune Valentin Văduva) – piaţa este luată cu asalt. Nu acelaşi lucru se întåmplă cu „rivala“ din sudul oraşului, Piaţa de Gros din Bulevardul Metalurgiei. Deşi a reprezentat o investiţie de 32 de milioane de dolari (23 de milioane credit BERD, restul din fonduri publice) şi oferă condiţii moderne de colectare, sortare, ambalare, depozitare pe termen scurt, expunere şi comercializare a produselor agricole, complexul nu a reuşit să-şi atingă, în primul deceniu de funcţionare, obiectivele. Nici cele şase centre de colectare din jurul Bucureştiului şi nici piaţa în sine nu i-au convins pe producătorii şi distribuitorii de legume şi fructe, spaţiile fiind utilizate cu precădere de importatori. Mai mult, profiturile obţinute au fost mai mici decåt ar fi fost necesar pentru rambursarea împrumutului, acesta fiind achitat de la bugetul de stat. Probleme similare a avut şi Piaţa de Gros din Dezmir, de långă Cluj, realizată cu fonduri PHARE. Doar la Timişoara, realizată parţial cu sprijin financiar german, Piaţa de Gros a constituit un succes şi, după cum s-a decis la sfårşitul anului trecut, va fi extinsă.
Importurile, mai ieftine şi mai comode
Atåta vreme cåt astfel de instituţii sunt prea puţine şi, mai ales, prea slabe pentru a putea deveni centre nodale ale comerţului local cu legume şi fructe, vor exista numeroase companii de distribuţie care preferă să lucreze direct cu producătorii sau, de la caz la caz, cu importatorii. Adrian Mocanu a început să lucreze în domeniu în 1997. Anul trecut, compania lui, Rourke, a rulat circa un milion de euro. „Din cauza sezonalităţii producţiei autohtone, lucrez cu romånii din iulie pånă în octombrie şi, ocazional, primăvara, pentru salată şi verdeaţă. Cumpăr direct de la producători. Aprovizionez 12 locaţii din sistemul HoReCa şi am nevoie, săptămånal, de trei-patru tone de cartofi, 500-600 kg de ceapă şi diverse cantităţi de fructe“, arată el.
Chiar şi marii procesatori preferă să se bazeze (atunci cånd nu importă) pe propriile ferme (cum făceau cei de la Råureni sau cei de la Legume Fructe Cluj, ambele companii renunţånd de curånd la producţie) sau pe contracte directe cu producătorii. „Avem furnizorii noştri de ani de zile, însă se întåmplă ca ei să aibă unele probleme de producţie sau noi să avem nevoie de cantităţi suplimentare, şi atunci ne orientăm spre producătorii mai mici. De obicei, îi preferăm pe cei din provincie, căci cei din jurul Bucureştiului ori au contracte, ori sunt scumpi“, explică Gabriel Gådea, managerul pentru aprovizionare şi logistică al Conserv Buftea SA. El mai dezvăluie că, de curånd, a primit oferte de la furnizori din Ungaria sau Polonia, la preţuri cu 50% mai mici decåt cele cerute de romåni.
De altfel, importurile sunt, nu de ieri, de azi, unul dintre cei mai mari duşmani ai producătorilor locali. Acestea alimentează marile lanţuri comerciale, care au nevoie de cantităţi mari, sortate, ambalate, neperisabile, livrate constant şi la preţuri mici, ceea ce puţini producători romåni se pot lăuda că sunt în stare să furnizeze. Dar şi mulţi pieţari preferă, din considerente mai mult sau mai puţin asemănătoare, să se aprovizioneze de la importatori. Nici nu e de mirare, aşadar, că, între ianuarie 2006 şi martie 2008, am exportat fructe şi legume de 164 de milioane de euro şi am importat de 788 de milioane de euro.
120 milioane de euro reprezintă importurile de legume şi fructe în primul trimestru al lui 2008, în creştere cu aproape 10% faţă de 2007
Drumul legumelor si fructelor de la producator la consumator
1. Samånta
Dacă în unele cazuri nu reprezintă o investiţie prea mare, în altele seminţele şi răsadurile pot ajunge să însemne chiar şi 50% din costurile de producţie
2. Producator
Deşi deţine terenul şi investeşte bani, timp şi muncă grea, de cele mai multe ori profitul său oscilează în jurul a 1.000-1.500 de lei pe hectar, sumă care nu prea lasă loc de investiţii
3. Distribuitor
Fie că achiziţionează direct de la sursă, fie din pieţele de gros, acesta este cel care face ca, deseori, preţul fructelor şi legumelor să crească vertiginos, uneori de trei-patru ori
4. Consumator
Deşi omniprezente în pieţe, produsele romåneşti pătrund rareori în reţelele de retail. Supermarketurile se plång de calitatea lor şi de lipsa de fluenţă a aprovizionării, iar furnizorii, de abuzuri
STUDIU DE CAZ: la limita subzistentei
Pe principiul „preţuri mari, cåştiguri şi mai mari“, producătorii de legume şi fructe sunt perdanţii acestei ecuaţii. Luăm exemplul unui ţăran care cultivă cartofi. La o suprafaţă de teren de 5.000 de metri pătraţi, va plăti 1.700 de lei pentru cartofii de sămånţă. Ţăranul va cheltui, de asemenea, 100 de lei pentru îngrăşăminte, 135 de lei pentru motorina necesară aratului suprafeţei şi alţi 500 de lei pentru tratarea şi erbicidarea plantelor. Se adaugă måna de lucru, pentru suprafaţa de 5.000 de metri pătraţi fiind necesari zece oameni pentru plantat, respectiv recoltat. Aceştia sunt plătiţi cu 40 de lei pe zi şi li se asigură şi måncarea. Practic, toată operaţiunea costă 3.135 de lei. În cel mai fericit caz, producţia este de 13 tone, våndute la 0,30 de lei kilogramul. Venitul ţăranului este de 3.900 lei la cei 5.000 de metri pătraţi, ceea ce reprezintă un profit de mai puţin de 800 de lei. Cumpărătorii, în speţă distribuitorii, revånd acelaşi kilogram de cartofi la cel puţin 0,80 lei kilogramul.
