Investigația pornește de la ideea că investitorii prezenți pe piețele mai puțin dezvoltate prețuiesc foarte mult lichiditatea. Pe piețe emergente sau de frontieră activele cu adevărat lichide sunt destul de puțin numeroase și reprezintă ținta principala a investitorilor de portofoliu deoarece aceștia încearcă doresc să evite cât mai mult riscul de a rămâne captivi pe poziții de cumpărare în momentele de volatilitate ridicată. Experiența practică a brokerilor care activează pe piețe emergente și de frontieră arată că atât investitorii instituționali străini cât și investitorii locali (indiferent că sunt persoane fizice sau instituții financiare) deopotrivă preferă să tranzacționeze activele cele mai lichide din piață care le asigură un exit (lichidare totală a pozițiilor) suficient rapid în eventualitatea în care condițiile de piață s-ar deteriora brusc.
Așadar, selecția activelor în funcție de lichiditate este mai apropiată de comportamentul real al investitorilor pe piață, care în decizia de investiție (selecție de portofoliu) nu sunt în realitate interesați doar de randamentul mediu așteptat și de riscul anticipat (cum propune Markowitz în 1960) ci și de asimetrie, de gruparea predominantă a randamentelor în jurul medieiperioadei (așa cum propun alte studii ulterioare în domeniu), lichiditate, capitalizare, nivel de sub-evaluare etc.
Pentru realizarea acestei cercetări am cules date cu privire la prețurile zilnice de tranzacționare ale celor mai lichide 41 de companii tranzacționate la Bursa de Valori București în perioada ianuarie 2011 – mai 2012, totalizând mai mult de 99% din valoarea totală a tranzacțiilor din perioada amintită. Aceste 41 de companii ordonate descrescător în funcție de lichiditate au fost combinate progresiv (primele două, apoi primele trei, și așa mai departe, pana la momentul includerii tuturor) pentru a forma universuri de active investibile, după care pentru fiecare univers în parte au fost generate aleatoriu câte un milion de portofolii posibile (pe baza ponderilor aleatoare alocate activelor componente).
Identificând pentru fiecare univers în parte portofoliul cel mai puțin riscant, am constatat că riscul scade pe măsură ce numărul de active din portofoliu crește, concluzie similară altor studii în domeniu, numai că în acest caz vorbim despre active selectate pe criteriul lichidității, și nu despre orice portofoliu ci despre acel portofoliu cel mai puțin riscant din fiecare univers în parte. Așadar beneficiul diversificării este valabil și atunci când criteriul după care aceasta se realizează este unul particular, foarte simplu și foarte practic: lichiditatea activelor componente.
Graficul inclus aici arată modificarea (scăderea) riscului total al portofoliului pe care o aduce fiecare dintre cele 41 de active în momentul în care este introdus în universul deja existent anterior de active riscante. Se constată că există un nivel optim al dimensiunii portofoliului dincolo de care diversificarea suplimentară pe criterii de lichiditate nu mai produce surplus semnificativ de eficiență, din nici una dintre perspectivele practice uzuale ale unui investitor. Datele arată că pentru piața românească acest nivel se situează între 15 și maxim 25 de active componente ale portofoliului.
Această concluzie este valabilă strict pentru portofoliile de acțiuni construite la BVB, și este bazată pe coeficienții de corelație și pe caracteristicile de lichiditate pe care aceste active le-au manifestat în perioada analizată. Cum, de regulă, caracteristicile activelor se modifică în timp, o abordare realistă a managementului de portofoliu presupune ca această analiză să fie reluată periodic, la momentele pe care fiecare investitor (sau manager de investiții) le alege pentru recalibrarea portofoliului.
Evoluția varianței portofoliului de risc minim
