O adevărată campanie de descoperire a firmelor care fraudează TVA a luat amploare în ultima vreme. Direcţia Generală de Antifraudă Fiscală (DGAF) investighează marile lanţuri de evaziune, o acţiune legitimă şi necesară.

Din păcate, metoda de recuperare a taxei este foarte controversată. Practic, este verificat lanţul de tranzacţii, iar, dacă unul dintre furnizori a devenit, între timp, inactiv sau şi-a pierdut codul de TVA, consideră că celelalte firme „ştiau sau ar fi trebuit să ştie că, prin achiziţia lor, participă la o operaţiune implicată într-o fraudă privind TVA“, potrivit justificării din procesele verbale. Consecinţa este că inspectorii decid că societatea nu mai poate beneficia de dreptul de deducere a taxei şi îi blochează conturile, bunurile şi stocurile.

„Procesul-verbal al Antifraudei nu este act administrativ-fiscal şi nu poate fi contestat. Societatea trebuie să aştepte inspecţia fiscală care se încheie cu raport şi decizie de impunere. Doar acestea pot fi contestate. Având în vedere că până la declanşarea inspecţiei pot trece şi doi ani, este evident că nu există acces la justiţie într-un timp rezonabil şi că se poate ajunge la închiderea businessului“, explică Ruxandra Jianu, Partner, Biriş Goran Consulting.

Ce invocă Antifrauda?

Procesele verbale se bazează pe jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), conform căreia firma „ştia sau ar fi trebuit să ştie“ că participă la un mecanism de fraudare şi a Regulamentului nr. 9 al BNR privind spălarea banilor. Însă procesele verbale citează trunchiat din deciziile CJUE, omiţând paragraful în care se arată că vina trebuie dovedită de organele de urmărire penală, şi nu prezumată, aşa cum procedează DGAF.

Situaţia este cel puţin bizară, mai ales că firmele cărora li se impută TVA au făcut verificările cerute de Codul fiscal, adică au ataşat facturilor documentele care atestă că, la data tranzacţiei, furnizorul avea cod valabil de TVA şi nu era în Registrul contribuabililor inactivi. Abordarea inspectorilor poate fi considerată chiar absurdă, din moment ce alte metode de verificare nu numai că nu sunt prevăzute de legislaţie, dar nici nu pot fi întreprinse decât de Fisc. În fond, codul de TVA este acordat firmelor de către Fisc, iar situaţia fiscală completă – declaraţiile, plăţile, balanţa etc. – nu pot fi puse la dispoziţia niciunui terţ, ci, exclusiv, a Fiscului.

Al doilea argument invocat de inspectori, Regulamentul BNR, este destinat instituţiilor financiare, nu oricărei companii comerciale, şi se referă la cunoaşterea clientelei. Or, firmelor controlate li se cere să-şi cunoască furnizorii, nu clienţii.

„Antifrauda nu are prerogativele stabilirii unor creanţe fiscale şi, prin urmare, acel proces-verbal nu constituie titlu de creanţă. Tocmai de aceea, de foarte multe ori, nici nu se mai «ostenesc» să fundamenteze judicios prejudiciul, de exemplu, din perspectiva deductibilităţii TVA. Pe baza acestui proces-verbal apar aproape întotdeauna măsurile asiguratorii în limita a 150% din prejudiciul estimat“, spune Alexandru Cristea, Tax Partner, TZ&A Tax.

Măsurile asiguratorii blochează activitatea şi duc, în final, la faliment, consideră specialiştii în fiscalitate. „Nu se poate prezuma vinovăţia fără să ţi se dea posibilitatea să te aperi. Inspectorii presupun că eşti infractor, faci parte dintr-un mecanism de fraudare, or, practic, este imposibil să verifici tot lanţul de furnizori în care pot fi implicate zeci de firme. Tot ce poţi să faci este să vezi dacă are cod de TVA şi nu este declarat inactiv în momentul achiziţiei. Însă inspectorii verifică ultimii cinci ani şi dacă unul dintre furnizori a devenit, între timp, inactiv sau şi-a pierdut codul de TVA, devii, automat, parte a unui mecanism de fraudare. Este un abuz imens“, spune Ruxandra Jianu.

Studiu de caz

Firma X, având ca obiect de activitate leasingul operaţional cu autoturisme, a cumpărat de la firma Y maşini second-hand. Inspectorii nu descoperă nicio neregulă în situaţia fiscală a firmei X. Însă constată că firma Y, ulterior vânzării de maşini către X, a dispărut. Prin urmare, firmei X îi este anulat dreptul de deducere a TVA pentru maşinile respective şi i se cere vărsarea sumei la buget cu toate dobânzile şi penalităţile de întârziere pentru perioada scursă de la momentul tranzacţiei.

În procesul verbal, Antifrauda arată că „facturile de achiziţie, deşi formal îndeplinesc condiţiile prevăzute (…), din verificările încrucişate (pe care doar fiscul le poate efectua n.red.) nu a rezultat realitatea operaţiunilor evidenţiate în facturi întrucât furnizorul nu a declarat livrările, nu a depus decontul de TVA, astfel că această taxă nu a fost colectată“. Deşi este contestată realitatea operaţiunilor, maşinile aveau în momentul tranzacţiei toate documentele legale de la Registrul Auto Român, Poliţie şi Taxe locale, iar la data verificării Antifraudei, maşinile existau fizic.

„De fapt, Fiscul îşi invocă propria culpă în astfel de cazuri, pentru că îndeplinirea obligaţiilor declarative şi de plată la buget sunt exclusiv de competenţa sa“, susţine Ruxandra Jianu.

În urmă cu un an, şeful ANAF, Gelu Ştefan Diaconu declara că Antifrauda va deveni un „DNA al Fiscului“. Afirmaţia sa nu era lipsită de temei pentru că structura este condusă de procurori, iar acţiunile recente arată o predilecţie pentru stabilirea de prejudicii însemnate, urmate de sesizări penale. Din păcate, sumele rămân deocamdată pe hârtie, iar identificarea cu orice preţ a unor vinovaţi nu rezolvă problemele reale. Din contră, riscă să închidă multe firme corecte, fără dovezi solide, şi să afecteze negativ atât mediul de afaceri, cât şi bugetul care rămâne cu mai puţini contribuabili.